CRINII CÂMPULUI

Timpul de după Cincizecime este cel mai lung din anul liturgic, în toate riturile. Este firesc să fie aÅŸa din două motive. Primul Å£ine de bunul‑simÅ£: pomenirea marilor sărbători creÅŸtine, adică a evenimentelor care privesc mântuirea noastră, nu ocupă toate duminicile din an, chiar ÅŸi punând la socoteală perioadele de pregătire (posturile) ÅŸi pe cele „următoare” marilor sărbători. Dar există ÅŸi un alt motiv, mai duhovnicesc: Hristos plineÅŸte „cu repeziciune” mântuirea Omului ÅŸi a lumii (după ce s‑a pregătit timp de 30 de ani în tăcere, vorbeÅŸte timp de trei ani ÅŸi mântuieÅŸte lumea în trei zile). Dar noi, ucenicii Săi, nu avem această repeziciune. După ce am făcut pomenirea tuturor faptelor Sale mântuitoare, de la Crăciun la ÎnălÅ£are, ÅŸi am ajuns la naÅŸterea Bisericii prin Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, intrăm într‑un alt ciclu, care e al lucrării omului dimpreună cu harul, personal ÅŸi obÅŸtesc: este timpul de „după Cincizecime”. Este lung pentru că Omul este încet: are nevoie de mai mult timp ca să asimileze învăÅ£ătura lui Hristos, să o experimenteze ÅŸi să se schimbe.

În toate riturile, duhul acestui timp liturgic este acelaÅŸi : Biserica alternează evenimente din viaÅ£a lui Hristos, care sunt în general minuni (vindecări sau exorcisme) bogate în învăÅ£ătură duhovnicească, ÅŸi învăÅ£ături care ies din gura însăÅŸi a lui Dumnezeu, cum se întâmplă aici. Ea alternează deci praxis ÅŸi theoria, ceea ce dă dovadă de o pedagogie remarcabilă.

Această Evanghelie este un pasaj dintr‑un cuvânt de început al Domnului, adesea numit „Predica de pe munte”, redat în totalitate doar la Sf. Evanghelist Matei (ÅŸi mult mai pe scurt la Sf. Luca). După ce Hristos S‑a arătat ca Mesia la Teofanie ÅŸi după ce a învins pe Satan, în slăbiciunea firii Sale omeneÅŸti, în timpul ispitirii din pustie, S‑a aÅŸezat în Galileea, a chemat pe ucenicii Săi ÅŸi a început să predice. Primul Său mare cuvânt este de o importanÅ£ă extremă, pentru că este vorba despre Legământul cel Nou, scara sfinÅ£eniei, care începe cu Fericirile. Această nouă Lege nu are drept Å£el de a‑i face pe oameni „mai buni”, ca în cazul Decalogului, ci desăvârÅŸiÅ£i, sfinÅ£i, dumnezeieÅŸti. De aceea este deosebit de greu, la limita posibilităÅ£ilor omeneÅŸti: Hristos are în vedere să ne facă „desăvârÅŸiÅ£i, aÅŸa cum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârÅŸit este” (Mt. 5, 48). Dacă uităm acest lucru, nu putem înÅ£elege nimic dintr‑o asemenea învăÅ£ătură, care poate părea chiar excesivă ÅŸi imposibilă.

După acest nou Decalog care sunt Fericirile, Domnul dezvoltă punct cu punct toate treptele sfinÅ£eniei, într‑un cuvânt foarte lung alcătuit din revelaÅ£ii (de pildă : „voi sunteÅ£i sarea pământului”) ÅŸi din sfaturi duhovniceÅŸti, din avertismente, porunci (faceÅ£i aceasta, nu faceÅ£i aceasta…). Acest cuvânt este comoara veÅŸnică a Bisericii: toată viaÅ£a creÅŸtină este închisă în el.

Pericopa care ne interesează¹ (ÅŸi care este citită ÅŸi în Apus, dar în cea de‑a 14‑a duminică după Cincizecime) se situează mai degrabă spre sfârÅŸitul său. Trebuie deci să Å£inem seama de faptul că Domnul a dat deja, înainte de acest pasaj, o învăÅ£ătură substanÅ£ială de o imensă înălÅ£ime teologică ÅŸi duhovnicească. Ea comportă trei elemente importante ÅŸi distincte,  pe care le vom examina pe rând.

Ochiul este luminătorul trupului. Acest scurt logion² este foarte greu de înÅ£eles, căci Domnul vorbeÅŸte în acelaÅŸi timp de lucruri trupeÅŸti ÅŸi duhovniceÅŸti, cele trupeÅŸti fiind reflexul simbolic al celor duhovniceÅŸti. El pleacă de la vederea trupească : nu putem vedea lumina zilei decât dacă avem ochi sănătoÅŸi³. Åži, într‑adevăr, ochiul este cel care îngăduie luminii să intre în noi. Dacă ochii noÅŸtri sunt răi⁴, suntem orbi, deci ne aflăm în întuneric. Dar imediat Domnul trece în planul duhovnicesc: ochiul lăuntric al Omului este cel care aduce sau nu lumina duhovnicească. Fără acest ochi lăuntric, fără discernământ, ceea ce credem că este lumină este de fapt întuneric. Este tragic.

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni… Nu puteÅ£i sluji lui Dumnezeu ÅŸi lui Mamona. Mamona înseamnă „bogăÅ£ie” în aramaică, de unde sensul de „bani”⁵. Este vorba, de fapt, de idolul banului. Domnul judecă foarte sever puterea banului. Banul, puterea financiară, are o influenÅ£ă de temut asupra sufletului omenesc. Omul poate deveni robul acestuia ÅŸi acest idol poate înlocui pe Dumnezeu în inima sa. Cât de bine cunoaÅŸte Domnul, ca om, sufletul omenesc, fragilitatea ÅŸi slăbiciunile lui! De altfel, din iubire pentru bani Îl va trăda Iuda. Domnul este categoric: ori Dumnezeu, ori Banul, dar nu amândoi în acelaÅŸi timp. Pentru a sluji pe Cel Atotputernic, trebuie să renunÅ£ăm la falsele puteri, între care cea mai răspândită ÅŸi mai universală este banul. Trebuie să recunoaÅŸtem că Hristos nu a fost înÅ£eles: în lumea noastră, banul domneÅŸte până la caricatură. Nici Biserica nu este în întregime la adăpost de aceasta.

În sfârÅŸit, abordează problema fundamentală a hranei ÅŸi a veÅŸmintelor, adică a vieÅ£ii biologice pământeÅŸti ÅŸi a grijilor acestei lumi. Este o dezvoltare foarte lungă, pentru că priveÅŸte pe orice om, ÅŸi ce va spune Domnul constituie o răsturnare a valorilor. Ce este mai firesc, într‑adevăr, decât să ne îngrijim de hrană – care ne îngăduie să trăim – ÅŸi de haine – care ne dau un anumit confort, ne apără de vicisitudinile climei ÅŸi ne arată mai frumoÅŸi! Domnul ne spune, în mare: încredeÅ£i‑vă în Tatăl vostru Cel din ceruri Care v‑a zidit, Care cunoaÅŸte toate nevoile voastre ÅŸi Care vă iubeÅŸte. Ce lecÅ£ie de încredinÅ£are în mâinile lui Dumnezeu! Aici găsim o frază care este o capodoperă, un adevărat logion: „Nu este viaÅ£a mai mult decât mâncarea, iar trupul mai mult decât veÅŸmintele?”. ViaÅ£a ÅŸi trupul Å£in de a fi; hrana ÅŸi veÅŸmântul Å£in de a avea. Domnul ne spune: fiÅ£i în a fi – în unire cu „Cel Ce Este”, FiinÅ£a supremă⁶, ÅŸi nu în a avea, care nu este decât un reflex al lui a fi, un fruct. FiÅ£i concentraÅ£i asupra Izvorului dumnezeiesc. Iar pildele pe care le dă sunt admirabile, pline de frumuseÅ£e poetică, amintind psalmii pe care El însuÅŸi i‑a insuflat regelui David prin Duhul Sfânt: păsările sunt hrănite de Dumnezeu, …crinii câmpurilor⁷ sunt mai frumoÅŸi decât toate straiele din lume…

De patru ori Domnul spune: „Nu vă îngrijiÅ£i…”. ÎncredinÅ£aÅ£i‑vă lui Dumnezeu, Tatăl vostru, Care cunoaÅŸte până ÅŸi numărul perilor din capul vostru ÅŸi care se îngrijeÅŸte de voi, pentru că vă iubeÅŸte… Nu vă purtaÅ£i ca păgânii care se închină la idoli ÅŸi nu cunosc pe Dumnezeu. Desigur că este foarte greu să practicăm întocmai ceea ce ne spune Hristos. Doar câÅ£iva mari sfinÅ£i au reuÅŸit, cum este Sf. Benedict al Nursiei (secolul al VI‑lea), care nu se îngrijea niciodată de ziua de mâine ÅŸi nu‑i lăsa pe călugării săi să facă provizii. Lucrul cel mai important este să pătrundem înÅ£elesul, să nu pierdem niciodată din vedere finalitatea lucrurilor. 

Dar Hristos nu ne cere numai să ne abÅ£inem de la anumite comportamente: după ce ne‑a pregătit printr‑un discurs negativ (nu vă îngrijiÅ£i…), ne revelează cheia tainei, Å£elul, vorbind în chip pozitiv: CăutaÅ£i deci mai întâi ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu ÅŸi dreptatea acesteia…(sau: „ÎmpărăÅ£ia ÅŸi dreptatea lui Dumnezeu”)⁸. Această expresie este destul de greu de înÅ£eles. FaceÅ£i în aÅŸa fel încât în fiinÅ£a voastră ÅŸi în viaÅ£a voastră să stăpânească Dumnezeu, El să fie miezul fiinÅ£ei voastre ÅŸi să vă călăuzească viaÅ£a. AveÅ£i o ierarhie justă a valorilor: îngrijiÅ£i‑vă mai întâi de Cel Care este izvorul vieÅ£ii, al vieÅ£ii ÅŸi al fericirii. Ce ar fi o flacără fără focul care o produce? Ce ar fi o picătură de apă fără fluviul care o poartă? AmintiÅ£i‑vă că sunteÅ£i chipul lui Dumnezeu: fără prototipul Său, chipul nu ar mai exista. Cât despre „dreptatea lui Dumnezeu”, ea nu este de ordin juridic sau moral: este vorba despre gândurile drepte ale Tatălui, care sunt la rădăcina întregii zidiri ÅŸi care Å£in în viaÅ£ă toate. Domnul adaugă: iar toate acestea [nevoile trupeÅŸti] vi se vor adăuga vouă. Nu numai că veÅ£i avea bucuria inefabilă de a fi în comuniune cu Dumnezeu, dar veÅ£i avea în plus toate celelalte, în mod liber, fără a depinde de ele. În fond, Domnul ne spune: fiÅ£i dumnezei.

Åži sfârÅŸeÅŸte printr‑un sfat duhovnicesc extraordinar, una dintre culmile ÎnÅ£elepciunii: ajungă zilei necazul ei.

1. Pericopa din lecÅ£ionarul bizantin se opreÅŸte la versetul al 33‑lea, dar este evident că trebuie inclus ÅŸi versetul al 34‑lea, care este fraza finală a cuvântului Domnului cu referire la acest subiect.

2. Logion este format de la Logos: logion de la Logos, cuvânt de la Cuvânt, cuvântul lui Dumnezeu, zicere dumnezeiască, expresie verbală a unui gând dumnezeiesc. Acest termen vine de la Papias din Hierapolis (circa 100‑130 d. Hr.), care avea să redacteze o „Exegeză a logias [pluralul de la logion] ale Domnului”.

3. În textul latin: simplex = simplu, fără umbră, fără amestecare, fără deformare; grec: aplous = simplu, intact, sănătos.

4. Latină: nequam = rău, bun de nimic; grec: ponêros = prost, rău, viclean. În ambele cazuri (cf. nota 3), poate fi vorba despre ceva trupesc sau despre ceva moral.

5. Acest termen este citat în Ecclesiastic (Cartea ÎnÅ£elepciunii lui Iisus Sirah) la 31, 8 (în rom. „Fericit bogatul care s‑a aflat fără de prihană ÅŸi după aur n‑a umblat”), ÅŸi este folosit în literatura rabinică pentru a personifica banul ca idol.

6. După cum spune Sfântul Vasile la începutul Anaforei sale.

7. Crinii câmpului: cuvântul grecesc krinon a tradus ebraicul chuchan, care este un termen generic numind diferite flori de câmp (crini, stânjenei, brânduÅŸe, lalele, narcise) strălucitor colorate, „pascale”, care fac splendoarea primăverii.

8. Această a doua traducere este mai teologică, deoarece ne trimite la Duhul ÅŸi la Fiul: Duhul Sfânt este ÎmpărăÅ£ia Tatălui („vie ÎmpărăÅ£ia Ta”), iar Fiul „plineÅŸte toată dreptatea”, adică cugetele drepte ale Tatălui. Putem ÅŸi să considerăm că adevărata hrană a Omului este Fiul (Euharistia) ÅŸi adevărata lui haină este Duhul Sfânt, lumina Transfigurării. Dar prima traducere este conformă cu textele grec ÅŸi latin.