Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, adică la cincizeci de zile de la Înviere, ne deschide, după cele şapte săptămâni (la fel ca şi număr cu cele ale Postului Mare), o a Opta Săptămână care le încoronează pe celelalte, plinindu‑le, aşa cum şi Săptămâna Luminată le plineşte pe cele şapte ale Postului, ieşind din sfera timpului „ordinar”, spre a ne introduce în sfera veşniciei.

Aceasta este plinirea pe care pogorârea Sfântului Duh a adus‑o apostolilor, aceasta este plinirea pe care Praznicul Rusaliilor (cum îl numim în popor) o revarsă peste tot omul care caută spre Dumnezeu şi peste întreaga făptură care aşteaptă plinirea a ceea ce s‑a stricat prin căderea lui Adam.

În această vreme de frământare şi neaşezare, în care toată lumea se plânge că e foarte greu sau chiar imposibil să te rogi, pogorârea Sfântului Duh – Mângâietorul – vine cu o mare mângâiere pentru tot sufletul care se nevoieşte pentru mântuire. La sfârşitul cuvântului său (cf. F. Ap. 2, 14‑ 21), Sfântul Apostol Petru spune că: oricine va chema Numele Domnului se va mântui (F. Ap. 2, 21). El grăia de fapt sub inspiraţia aceluiaşi Duh care inspira odinioară aceleaşi cuvinte prorocului Ioil (2, 32).

Aceste cuvinte ne readuc de fapt la obârşiile grăirii – în rugăciune a – Omului (Adam, în ebraică) cu Dumnezeu, grăire care, după căderea lui Adam, s‑a reluat, sub chipul chemării Numelui Domnului odată cu naşterea lui Enos, fiul lui Set şi nepotul lui Adam (cf. Fac. 4, 6). Aşa au făcut şi Avraam (cf. 12, 8; 13, 4; 21, 33) şi Isaac (cf. Fac. 26, 25) şi urmaşii lor, iar lui Moise, Însuşi Domnul, care îl cunoştea pe acesta pe nume (cf. Ieş, 33, 12), i Se descoperă ca fiind Cel Ce Este (Iahve, în ebraică; cf. Ieş. 3, 14). I Se descoperă din nou pe Sinai (cf. Ieş. 34, 5), prin strigarea Numelui Său, aşa cum îi făgăduise (cf. Ieş. 33, 19). Şi tot lui îi descoperă şi porunca de a nu lua în deşert Numele Domnului (cf. Ieş. 20, 7; vezi şi Deut. 5, 11) şi mai apoi de a nu‑l necinsti (cf. Lev. 21, 6), căci cine va blestema Numele Domnului va fi pedepsit cu moartea (cf. Lev. 24, 16).

Conştiinţa chemării Numelui Domnului a fost păstrată şi de proroci (ex. Is. 24, 15; 30, 27; 50, 10; Ier. 3, 17; 26, 16; Iez. 36, 20; Sof. 3, 12; etc.), până la arătarea lui Dumnezeu Însuşi în Iisus Hristos.

Odată cu venirea în trup a Domnului Hristos şi cu plinirea lucrării celei mântuitoare, cu înălţarea la ceruri şi cu trimiterea Sfântului Duh, cei care au crezut în El şi I‑au urmat au început a‑I chema Numele, ca al unuia pe Care Îl cunosc din auzirea Cuvântului Lui, din văzut şi din pipăit (cf. 1 In. 1, 1‑4). Aşa se face că Saul, cel care va deveni mai târziu marele Apostol Pavel, mergea la Damasc să lege pe toţi care cheamă Numele Domnului (cf. F. Ap. 9, 14). Însă credinţa în puterea Numelui Domnului şi în făgăduinţa primită prin gura Sfântului Apostol Petru la Rusalii i‑a făcut de neclintit în faţa prigonitorilor pe creştinii care au vieţuit şi s‑au nevoit de la apostoli şi până la noi, căci turn puternic este Numele Domnului; cel drept la El îşi află scăparea şi este la adăpost (cf. Pilde, 18, 10). De aceea şi noi, cei din ziua de azi, să ne reamintim cuvintele psalmului care zice: Toate neamurile m‑au înconjurat şi întru Numele Domnului i‑am înfrânt pe ei (cf. 117, 10‑12). Tot aşa, Numele Domnului ni se face şi nouă pavăză, în multitudinea de probleme care ne copleşesc zi de zi, căci ajutorul nostru este întru Numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul (Ps. 123, 8). 

Dar chemarea Numelui Domnului se asociază şi la mulţumirea pe care I‑o adresăm Domnului pentru toate binefacerile revărsate peste noi: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi Numele Domnului voi chema; O, Doamne, eu sunt robul Tău, robul Tău sunt şi fiul roabei Tale, rupt‑ai legăturile mele. Ţie voi jertfi jertfă de laudă şi Numele Domnului voi chema (cf. Ps. 115, 3‑4; 7‑8). Nu la întâmplare, versetul 4 al acestui psalm a devenit unul dintre primele versete ce se cântau la împărtăşirea credincioşilor (chinonic sau priceasnă) şi s‑a rânduit şi la împărtăşirea mirilor, la slujba Sfintei Taine a Cununiei.

Nenumăratele îndemnuri din psalmi şi, în general, din Scriptură, cu privire la chemarea Numelui Domnului, au creat o legătură de nedezlegat între citirea psalmilor şi chemarea Numelui Domnului, aceasta stând la baza închegării ritului şi spiritualităţii monastice care, mai târziu, odată cu editarea scrierilor Sfinţilor Părinţi privitoare la Rugăciunea Inimii sau Rugăciunea lui Iisus în volumul intitulat Filocalia,  va purta numele de spiritualitatea fiocalică (Filocalia a fost editată mai întâi de Sfântul Nicodim Aghioritul la Veneţia (1782), apoi de Sfântul Paisie la Neamţ (1793), apoi editată în 12 volume de părintele Dumitru Stăniloae, începând cu 1946).

Citirea şi cugetarea la Cuvântul lui Dumnezeu, chemarea Numelui Domnului şi Dumnezeiasca Liturghie au devenit astfel, prin excelenţă, reperele fundamentale ale creştinului. De aceea, Sfânta Liturghie are ca prim antifon versetele psalmului 112: Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, Numele cel sfânt al Lui (v. 1) şi se încheie cu cuvintele: Fie Numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac (Ps. 112, 2). Astfel, se plineşte cuvântul psalmului: De la răsăriturile soarelui până la apusuri lăudat este Numele Domnului (Ps. 112, 3).

Aceste repere se potrivesc întocmai cu ritmul şi calendarul vieţii de astăzi care abia reuşeşte să mai ajungă la Liturghia Duminicală, abia mai reuşeşte să citească sau recite un psalm sau să mai facă o rugăciune. În acest context, chemarea Numelui Domnului se face pentru noi ca o mană cerească pe care o avem la îndemână în fiecare zi, oriunde ne‑am afla. Să ne folosim de ea şi nu vom rămâne fără răspuns.