Pentru mulţi dintre noi, Săptămâna Mare este „o combinaţie de Marta şi Maria”: curăţenia caselor şi pregătirea bucatelor umplu timpul dintre slujbele numeroase şi lungi, dar pline de înţeles. Dinamica aceasta calmă a Săptămânii Mari şi atmosfera de aşteptare a săr­bătorii le-am trăit pentru prima dată într-o parohie acum câţiva ani, pe când locuiam în Spania. Din amintirile de atunci, mi-a rămas foarte vie o conversaţie pe care am avut-o cu un cântăreţ la strană, căruia i-am mărturisit un gând pe care aş fi vrut să-l văd împlinit:

– Pentru mine e prima dată când chiar simt că fac parte dintr-o parohie şi abia aştept să întărim această legătură dintre noi, împărtăşindu-ne cât mai mulţi la Liturghia de Paşti.

Însă ecoul nu a fost cel aşteptat:

– Ce vrei tu e imposibil, pentru că foarte puţini sunt vrednici să se împărtă­şească.

– Şi atunci cum rămâne cu cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur? Nu spu­ne dânsul să ne apropiem cu toţii, chiar şi cei veniţi în ceasul al unsprezecelea? „Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând.”

– Păi sfântul se referă acolo la mâncare, la masa de Paşti — mi-a răspuns el.

Mi se părea evident că nu acesta era sensul cuvintelor Sfântului Ioan, însăel a insistat, iar eu, întristat de răspunsul său, am mers la preotul paroh să-l întreb.

– Nu se împărtăşesc în noaptea de Paşti decât cei care nu au mâncat şi nu au băut nimic de joi seara până la Liturghia de înviere — mi-a răspuns dânsul.

– Părinte, dar nu e împărtăşirea din acelaşi Potir o mărturie a unităţii pa­rohiei? Măcar în noaptea de Înviere să o punem în practică.

– Practic, nu se poate. De asta sunt puse nişte condiţii mai severe, căci îţi dai seama ce s-ar întâmpla dacă s-ar împărtăşi toată biserica în noaptea de Înviere? Ar dura câteva ore numai împărtăşitul, am termina slujba abia dimineaţa!

– Dar – am continuat eu, căutând o „soluţie” – dacă sunt oameni care au do­rinţă să se împărtăşească, au postit, s-au pregătit, însă nu pot sta atâta timp fără mâncare şi apă?

– Să vină să se împărtăşească sâmbătă. Aşa e cel mai bine. La urma urmei, e o binecuvântare mare să te împărtăşeşti de Înviere şi puţini sunt vrednici de ea.

Şi sâmbătă, într-adevăr, o sumedenie de oameni au venit la biserică şi, pe măsură ce se spovedeau, se şi împărtăşeau. Flux continuu, de dimineaţă până spre sfârşitul după-amiezii. Iar la Liturghia de Paşti s-au apropiat de Potir nu­mai cinci oameni. Din cei câteva sute care au stat până la sfârşitul Liturghiei!

În noaptea de înviere de anul acesta, petrecută tot în Spania, la paraclisul episcopal, am primit un altfel de răspuns la această nedumerire a mea. După ce a citit cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, Preasfinţitul Timotei s-a adresat tuturor celor prezenţi:

– Este noaptea de Înviere, este sărbătoarea eliberării noastre din robia mor­ţii. Astăzi ni s-a deschis tuturor drumul către împărăţia Cerurilor. Să ne unim, deci, cu Hristos, să ne împărtăşim cu toţii. Aţi auzit cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „nimeni să nu iasă flămând”. Când Sfântul spune că „viţelul este mare”, nu la masa de Paşti se referă, nu la bucate. Auziţi: „toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii”. „Viţelul” este Dumnezeu Care vine la noi, este Hristos Cel înviat Care ni Se dă nouă pentru ca prin puterea Lui să înviem şi noi. În noaptea de Paşti toţi suntem chemaţi să ne împărtă­şim, oricât de nevrednici ne-am simţi. „Nimenea să nu se tânguiască pentru pă­cate, că iertarea din groapă a răsărit”. E singura dată din an când până şi cei opriţi de la Împărtăşanie se apropie de Hristos. Prin învierea Domnului, moartea şi păcatul au fost biruite.

În ciuda acestui cuvânt, atunci când Preasfinţitul a ieşit cu Sfântul Potir, nu toţi cei prezenţi s-au apropiat. Însă dânsul i-a îndemnat din nou să vină. Un bărbat a întrebat:

– Şi dacă ne-am împărtăşit în Joia Mare, mai putem să ne împărtăşim şi as­tăzi?

– Da, îndrăzniţi, să ne bucurăm cu toţii de Domnul, în ziua învierii Sale.

Şi omul, liniştit de acest cuvânt, s-a împărtăşit. Însă nu toţi cei prezenţi au făcut-o. A fost acest lucru neascultare faţă de episcop? Lipsă de îndrăzneală? Sau urmare a unor idei bine înfipte în minte, pe care nici bucuria învierii, nici Sfântul Ioan Gură de Aur, nici episcopul nu le pot dezrădăcina?

Întrebările au continuat după Vecernie („a doua înviere”, cum se spune în popor), într-o conversaţie între Părintele Emanuel, slujitor la paraclisul episco­pal, şi „copiii din Alcala” (care, la drept vorbind, sunt destul de „mari”). Chiar trebuie împărtăşiţi toţi? Ce faci atunci cu cei care vin la Înviere doar ca la un spectacol? Sau la cei care vin doar ca să ia „paştile”? Dar cu cei care nici nu in­tră în biserică, ci stau afară şi poate mai trag şi câte-o ţigară şi mai beau şi câ­te-o bere? întrebări realiste care, dincolo de aspectul lor practic, pot fi şi o che­mare la a medita puţin înainte de a spune — cu mândrie — că 86% dintre români sunt ortodocşi.