DUMINICA ORTODOXIEI

Duminica Ortodoxiei de anul acesta a fost aşteptată cu multă ardoare de toţi credincio­şii din Roma. Cei de anul trecut aşteptau să retrăiască acele clipe de neuitat, când mai bine de 1500 de persoane din toate parohiile din Roma şi împrejurimi, cu sufletul la gură şi emo­ţii de nedescris, aşteptau la intrarea în curtea Epsicopiei pentru a putea începe procesiunea; cei care nu reuşiseră să ia parte la eveniment - dar din auzite au rămas impresionaţi de am­ploarea evenimentului pe care l-au şi văzut pe Trinitas TV - aşteptau şi ei cu nerăbdare să poată lua parte la eveniment anul acesta.

Vremea frumoasă din prima săptămână din post, când în toate bisericile răsuna duios şi liniştit Canonul Sfântului Andrei Criteanul, le-a dat curaj tuturor să se pregătească cu o râv­nă deosebită pentru ziua de duminică. Credincioşii deja din timpul săptămânii şi-au ales icoanele cu Domnul, cu Maica Domnului şi cu sfinţii pe care să le aducă duminică la proce­siunea de la Episcopie. Fiecare parohie a pregătit cea mai frumoasă icoană a hramului, vred­nică să fie purtată în cea mai importantă procesiune a anului, icoana - fereastră spre ade­văratul Dumnezeu, icoana - chip al Dumnezeului Celui Viu, icoana - întruparea sfinţeniei;şi de aceea sfinţenia răzbătea din toate icoanele în Duminica Ortodoxiei. Noi ortodocşii cre­dem şi mărturisim că icoana nu este lemnul sau vopseaua, adică materia din care este făcu­tă, ci este exprimarea sfinţeniei, sfinţenie pe care o reprezintă şi din care şi-a luat obârşia odată cu întruparea lui Dumnezeu, aşa cum şi Fiul Omului Şi-a luat obârşia dumnezeirii din Dumnezeu Tatăl. în Duminica Ortodoxiei de anul acesta, priveam frumuseţea Domnului nu numai cu ochii noştri sufleteşti, dar şi cu cei trupeşti, în Hristos Cel înviat, în Dumnezeu Cel Viu, Care a făcut cerul şi pământul.

După vecernia de sâmbătă seara, de la noi, de la Episcopie, urmată de cateheza Preasfinţitului Siluan pe tema ”De cine / ce ne-am lepădat la Botez ? Cu Cine / ce ne-am unit ? - Făgăduinţele Botezului”, când fiecare, cu o linişte sufletească şi o pace deosebită, îşi în­drepta paşii spre casă, ne întrebam oare cum va fi vremea mâine? Nădejdea ne era la un timp frumos, să putem aduce slavă lui Dumnezeu în acea Duminică a Ortodoxiei, atât de mult aş­teptată. La prima oră, dimineaţa, când ne-am îndreptat paşii spre mica biserică, pentru a face proscomidia şi a pregăti cele rânduite pentru Dumnezeiasca Liturghie, am văzut că afa­ră ploua de-a binelea, iar vântul bătea nemilos şi chiar înfricoşător de tare, de parcă urma să fie o furtună; nu era nici o speranţă de timp frumos. Dumnezeu ne încerca credinţa...

Chipul luminos al credincioşilor, care deja de la prima oră aşteptau liniştit în biserică, ne-a dat curaj, era de neînchipuit să renunţăm la procesiune din cauza ploii, şi apoi, oare ploaia nu era cu ştirea lui Dumnezeu, oare vântul nu bătea tot cu binecuvântarea Domnului?

  Liturghia alături de Preasfinţitul Siluan a fost o adevărată binecuvântare şi mângâiere, chiar dacă jumătate din slujbă am spovedit încontinuu credincioşi dornici să se poată împăr­tăşi cu Dumnezeieştile Taine la acest început de post, totuşi nu am putut să nu ne bucurăm de Liturghia Sfântului Vasile cel Mare; par­că trecuse prea mult timp de când nu mai au­zisem anaforaua atât de profundă şi frumoa­să a Sfântului Vasile, anaforaua care ne reaminteşte toată istoria mântuirii omului, de la Adam şi până astăzi.

Cuvântul Preasfinţitului a adus curaj şi nădejde în sufletele celor câteva sute de oa­meni prezenţi la Liturghie, iar pastorala Sfântului Sinod a fost primită de către popor cu o mare bucurie, cu toţii contribuind cu dăr­nicie la colecta pentru Fondul Central Misionar.

După Liturghie, enoriaşii paraclisului Adormirea Maicii Domnului de la Episcopie aşteptau să vadă cum ne organizăm pentru procesiune. Afară ploua din ce în ce mai tare, iar vântul nu se oprea nici pentru o clipă. Privirea din ochii lor spunea parcă, nu cumva să renunţăm la procesiune, pentru Domnul tre­buie să ieşim afară! Pe nesimţite, fără să ne dăm seama, maşinile au început să umple par­carea care a devenit neîncăpătoare, drumul de la poarta de jos şi până pe Dealul Episcopiei s-a împânzit de icoane, sute de oameni cura­joşi urcau dealul. Nu era Golgota; pentru toţi aceşti oameni era Învierea, pe chipurile lor sevedea lumina bucuriei, privirile sfinţilor din icoane luminau chipul oamenilor, Lumina Lui Hristos lumina pe chipul tuturor. Fără să vreau am auzit o bătrânică zicând cu glas tare: Ce frumos e aici, parcă e la Paşti!...

Când curtea bisericii a devenit arhiplină, Preasfinţitul a luat cuvântul şi ne-a îndem­nat pe toţi să avem curajul şi să purcedem împreună cu Domnul la procesiune, să nu ne fie frică nici de ploaie nici de vânt ci, cu gân­dul la mucenicii care au suferit chinuri pen­tru Domnul, să purcedem cu curaj înainte. Procesiunea a început de la Biserică, primii au ieşit ipodiaconii cu o cruce mare, apoi di­aconii cu cădelniţe şi făclii, preoţii cu sfinte­le moaşte, Preasfinţitul Părinte Episcop Siluan cu Sfânta Evanghelie, urmând toţi credincio­şii de la Paraclisul Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului; la convoi s-au alăturat, în ordine, 10 parohii din Roma, urmate de cele 8 parohii din împrejurimea Romei şi toţi cre­dincioşii. Au fost 20 de preoţi şi 3 diaconi care, împreună cu cei mai bine de 1000 de enoriaşi îşi urmau Episcopul în acea procesiune ca niciuna alta.

Ploaia părea că nu se mai termină, dar după ce ne-am udat leoarcă, nici nu mai conta, dimpotrivă, ne dădeam seama că e o binecuvântare de la Domnul, o binecuvântare pe care am înţeles-o doar la sfârşit. Glasul puternic şi ferm al Preasfinţitului răsuna printre pini, dând tonul la troparele care se cântau: mai întâi troparul Duminicii Ortodoxiei, apoi cel al învierii pe glasul de rând, au urmat troparele hramurilor tuturor parohiilor prezente, nu au lipsit nici cântările pentru sfinţii mucenici care s-au proslăvit pe pământul Italiei şi în Sfânta Cetate a Romei, iar cântarea plutea parcă neobosită de-a lungul cordonului de procesiune. Aşa cum aievea tămâia pluteşte în aer şi umple de mireasmă bine plăcută o biserică întrea­gă, aşa şi cântarea din această duminică binecuvântată plutea lin şi duios prin curtea Episcopiei, plutea şi nu se mai termina, troparele se îmbinau unele cu altele, întrecându-se în frumuseţe, şi tot pluteau şi tot nu se mai terminau.. Ne-am dat seama că nu era vorba de o simplă procesiune, era mult mai mult decât atât, era un adevărat pelerinaj, pelerinaj aşteptat cu atâta nerăbdare de mai bine de o mie de persoane, pelerini care îşi ridicau glasul la Domnul — Binecuvânta-voi pre Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea, Aliluia...

  Când am ajuns în faţa Sediului Episcopiei, am format cu toţii un semicerc mare, iar în faţă, Preasfinţitul, înconjurat de soborul de preoţi şi diaconi a dat binecuvântarea pentru rânduiala slujbei din Duminica Ortodoxiei. Rânduiala a fost deosebită, cererile au fost aşa de frumoa­se, încât oamenii se întrebau, de ce nu se cântă mai des? Când s-a ajuns la rostirea Crezului, ne-au trecut fiori, o mie de suflete care intonau în ploaie, cu voce tare, răspicat, plini de curaj: Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul... în mod firesc, am continuat cu toţii să cântăm troparele slujbei, iar când am ajuns la Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru... ini­mile tuturor s-au înmuiat, nu mai conta nici ploaia, nici frigul, bătaia vântului nu o mai sim­ţea nimeni, cu toţii stăteam neclintiţi cu icoane în mâni, de la mic la mare şi eram convinşi că Dumnezeu este cu noi.

După otpust şi binecuvântarea finală, Preasfinţitul a rostit un cuvânt în care a sublini­at importanţa cinstirii icoanelor, importanţa dreptei credinţei şi dreptei slăviri a lui Dumnezeu;cuvânt prin care ne-a încurajat şi ne-a întărit, încredinţându-ne de faptul că Dumnezeu este cu adevă­rat prezent în inimile noastre, de la Sfântul Botez.

La sfârşit, toţi credincioşii au format un rând pentru a se putea închina la sfintele moaşte, la sfin­tele icoane cu hramurile tuturor pa­rohiilor participante la procesiune şi pentru a putea lua arhiereasca binecuvântare de la episcopul lor. Închinarea la sfintele moaşte şi cin­stirea icoanelor a durat mai bine de două ore, ore binecuvântate, în care fiecare creştin se închina la icoane­le pe care le ţineau preoţii dar, în acelaşi timp, îşi dădea şi propria icoană spre închinare, ca toţi să se bucure întru toate.

Pe lângă faptul că Duminica Ortodoxiei a arătat un mare semn de unitate, o trăire şi simţire orto­doxă în cetatea eternă, cetate în care s-au proslăvit sute de mii de muce­nici şi sfinţi, această duminică ne-a arătat ce înseamnă puterea credinţei. Puterea credinţei e când copilaşi de cinci, şase ani purtau icoane mai mari decât dânşii şi erau fericiţi, simţind că e cel mai important lucru pe care îl pot face pentru Dumnezeu, erau atât de împliniţi pen­tru faptul că Preasfinţitul, în ciuda ploii şi a vântului, i-a încurajat să participe la procesiu­ne, cu condiţia să fie bine îmbrăcaţi. Puterea credinţei e ca un simplu credincios într-un sca­un cu rotile, să vină la procesiune şi să stea în ploaie alături de ceilalţi, ca să aibă inima împlinită, să simtă că şi el a fost ca şi toţi ceilalţi la procesiune, că şi el a stat alături de Preasfinţitul, că şi el a fost acolo când Dumnezeu era prezent... Puterea credinţei se arată atunci când chipuri de icoane se împletesc cu chipurile oamenilor, chipuri de oameni pur şi simplu fericiţi, erau fericiţi chiar dacă erau uzi leoarcă, chiar dacă unora le tremurau mâi­nile de frig, erau totuşi fericiţi, fericiţi că Dumnezeu a fost, este şi va fi cu noi, până la sfâr­şitul veacurilor.

De abia când se însera am observat că ploaia a încetat, iar un vânt călduţ sufla pe Dealul Episcopiei, câteva raze de soare întârziate încercau parcă să tragă cu coada ochiului la ul­timele icoane care se îndreptau liniştit spre parohiile de unde au venit. Seara târziu am aflat despre explozia de la centrala nucleară din Japonia şi de faptul că particulele de radi­aţie ar fi ajuns duminică în Italia. Atunci am înţeles rostul ploii şi al vântului. Cât de bun şi de oameni iubitor este Domnul.

 

Ieromonah Dionisie,

Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma