PRIMII MARTIRI

Pe fondul crizei imperiului roman provocată de presiunea popoare­lor „barbare”, care deja la sfârșitul secolului al doilea amenințau frontierele de la nord și de la vest, atitudinea față de creștini s-a în­ăsprit, fiind considerați a fi o prezență periculoasă și subversivă pentru ordinea romană. Declanșată în mod punctual sub dinastia Antoninilor (sec. II d. H., împărații Traian, Adrian, Marcu Aureliu), persecuția creștinilor s-a generalizat în timpul împăratului Deciu (250) și a lui Valerian (257). Edictul lui Deciu îi obliga pe toți cetățenii să sacrifice zei­lor Romei în fața unei comisii care trebuia sa acorde un atestat (libellus) ca dovadă a împlinirii sacrificiului și deci a loialității față de împărat. În caz de refuz, urma aresta­rea, apoi, în urma unui ulterior refuz în închisoare, condamnarea la moarte. Edictele lui Valerian (257) mergeau și mai departe, propunând-și în mod explicit distrugerea Bisericii. Se ordona închiderea bisericilor și interzicerea cultului, exilarea episcopilor și a preoți­lor. În cazul persistenței în mărturisire, se decidea condamnarea la moarte, chiar dacă aparțineau clasei senatoriale. După un moment de toleranță, persecuțiile sunt reluate în vremea împăratului Aurelian (270-275), care, în contextul agravării crizei, își propu­ne a fi un restaurator al imperiului (restitutor imperii) și al religiei romane (restitutor sacrorum). Pentru a întări poziția împăratului și unitatea statului, el simte nevoia de a introduce un nou cult, proclamând zeul Soare ca divinitate supremă și pe împăratul Romei ca reprezentant pe pământ al acestei divinități. Mai grav pentru creștini,împăratul este de acum desemnat cu titlul ofi­cial de „dominus et deus”, adică „stăpân și Dumnezeu”. Această evoluție culminează cu ultima și cea mai teribilă prigoană din vre­mea lui Dioclețian (303-304).

Această exasperare a atitudinii statutului față de creștini a avut însă efectul invers, anu­me întărirea și răspândirea creștinismului prin nenumăratele jertfe ale martirilor pe tot cuprinsul imperiului. Vom încerca aici să dăm câteva din exemplele cele mai grăitoare con­semnate în actele martirilor. Ne vom opri pu­țin în vremea împăratului Marcu Aureliu (161-180), un caz deosebit de interesant în re­lația sa cu creștinii. Pe de o parte, el este îm­păratul înțelept prin excelență, sincer și stră­lucit adept al filozofiei stoice, care putea să scrie în faimoasele sale cugetări, Către sine însuși, rânduri ca acestea: „Izvorul binelui gata să se reverse este chiar înlăuntrul tău, doar tu să continui neîncetat să sapi”. Pe de altă parte, el arată dispreț pentru creștini considerându-i inculți și fanatici. Totuși, el nu poate să nu observe curajul martirilor în fața morții, însă privește acest comportament ca lipsit de raționalitate și de noblețe, prea „tea­tral”, prea excesiv după gustul său, inferior exemplului detașat al filozofului în fața rău­lui lumii și a morții. Nu întâmplător chiar în vremea acestui împărat stoic, un alt filozof, sfântul Iustin Martirul, va da o mărturie foar­te diferită despre înțelepciune. Filozof grec convertit la creștinism, Iustin vine din Asia Mică la Roma, unde deschide o școală de filo­zofie creștină, contribuind la formarea teolo­giei ortodoxe. El a sfârșit prin a fi denunțat de un alt învățat, un filozof cinic, și a pătimit martiriul la Roma împreună cu alți ucenici (în jurul anului 163). Actele martiriului Sfântului Iustin redau următorul dialog cu prefectul Rusticus. Prefectul îl întreabă: „După care principii trăiești?”. Iustin: „Am încercat să cer­cetez toate principiile, dar am aderat la cele adevărate ale creștinilor, chiar dacă ele nu sunt împărtășite de cei care cultivă false în­vățături” /.../. Prefectul: „Åži despre ce învățătură e vorba?”. Iustin: „Aceea care ne face credincioși în Dumnezeul creștinilor, cel Unic, care mai înainte de veacuri a creat întreaga lume, și în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a Cărui venire /.../ a fost vestită de prooroci”. Prefectul: „De vei fi condamnat și decapi­tat, crezi că vei urca la cer?”. Iustin: „Nădăjduiesc să mă învrednicesc de aceasta prin râvna credinței; știu că este dat celor drepți.” Prefectul: „Așa gândești?”. Iustin: „Nu gân­desc, ci sunt absolut convins”.

Un alt grăitor schimb de cuvinte relativ la adevărata filozofie se află în „Actele mar­tiriului Episcopului Fileas” (Egipt). Prefectul Culcianus îl întreabă: „Nu era Pavel un ignorant?”. Episcopul: „Nu, era un evreu care vorbea grecește și avea mai multă înțelep­ciune decât oricine”. Prefectul: „Poți tu să spui că îl depășea chiar pe Platon?”. Episcopul: „Nu numai pe Platon, dar era mai înțelept și decât ceilalți filozofi. El știa să le vorbeas­că lor. Dacă vrei, îți voi spune cuvintele lui”. Prefectul: „Tu mai bine sacrifică!”. „Nu sa­crific!”/./. Prefectul: „Era acest Pavel Dumnezeu?”. Episcopul: „Nu”. Prefectul: „Dar atunci ce era?” Episcopul: „Era un om ca și noi, numai că Duhul Sfânt era în el”.

In același fel mărturisește un alt învățat, Sfântul Ciprian al Cartaginei, mare epi­scop al Africii romane, autor al unor scrieri fundamentale precum Unitatea Bisericii. El a fost mai întâi exilat și apoi condamnat la moarte în anul 258, sub edictul de perse­cuție a lui Valerian. Fiind din rândul înaltei aristocrații, convertirea lui la creștinism a atras multă atenție, mai ales prin rolul de seamă jucat în viața Bisericii apusene. „Actele martiriului lui Ciprian” (Acta Cypriani) surprind câteva din momentele procesului. De la bun început el mărturisește fără echivoc: „Sunt creștin și episcop. Nu recunosc nici un alt Dumnezeu în afară de Cel Unic și Adevărat care a făcut cerul și pământul. Acestuia noi îi slujim cu râvnă, și Acestuia ne rugăm zi și noapte pentru noi, pentru tot neamul omenesc și pentru sănătatea împăratului”. Proconsulul Galerius: „împărații cei sacri ți-au poruncit să împlinești riturile”. Ciprian: „Refuz”. Proconsulul: „Fii cu grijă”. Ciprian: „Fă ceea ce ți-a fost poruncit; într-o situație atât de nedreaptă nu mai e loc de vorbe”. Atunci proconsulul trece la definitiva condamnare după ce pronunță grele cuvinte acu­zatoare:,,Ai atras pe mulți într-o conspirație nerușinată, te-ai făcut dușman al zeilor Romei și al riturilor sacre”.,,Ai fost arestat ca făptaș al unei crime abominabile; te-ai în­tors împotriva tradițiilor și te-ai depărtat de la mentalitatea romană (a romana mente desciveris) ; pentru aceea tu vei servi de exemplu pentru cei pe care i-ai antrenat în ne­bunia ta (scelere tuo): ordinea romană va fi pecetluită cu sângele tău (tuo sanguine sancietur disciplina)”.

În aceste rânduri am ales a ne opri mai mult asupra cuvintelor martirilor decât asupra chinurilor îndurate. Pentru noi astăzi unele descrieri pot părea apăsătoare prin detaliile fizice conținute. Deși încărcate uneori de o anumită exagerare literară, aces­te narațiuni aveau în primul rând menirea de mărturisi despre o nouă taină a trupu­lui, nemaiauzită în lumea păgână. Jertfa creștinului martir e nedespărțită de Răstignirea și învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care este pe cruce până la sfârșitul veacu­rilor. Nu întâmplător, la început liturghia se săvârșea chiar pe mormintele martirilor, iar în tradiția Bisericii, până astăzi, antimisul de pe altar conține o părticică din moaș­tele unui martir. Întorcându-ne la primele texte, în anumite descrieri ale supliciului identificarea dintre martir și Hristos este explicită. În ciuda slăbiciunilor omenești și a cruzimii caznelor care desfigurează creația lui Dumnezeu, puterea jertfei întru Hristos transformă creștinul într-o icoană, urâciunea morții convertindu-se în frumusețea chi­pului învierii. Mai târziu arta iconografică ortodoxă a ilustrat acest paradox prin ne­număratele imagini ale sfinților înconjurate pe margine de scene reprezentând mo­mentele martiriului, prin care se arată că sfântul participă deja la o realitate de dincolo, peste puterile omenești. Iată un extras grăitor în acest sens din Actele marti­rilor din Lion (anul 177). „Blandina fu suspendată pe o bârnă și expusă fiarelor care săltau în jurul ei. Așa suspendată părea a avea forma crucii, și cu rugăciunea ei fier­binte îi încuraja pe frați; în timpul supliciului, aceștia se minunară a întrezări pe chi­pul ei, chiar cu ochii trupului, pe Acela care fusese răstignit pentru ei, spre încredin­țarea celor credincioși că oricine pătimește pentru Hristos are veșnică împărtășire cu Dumnezeul Cel Viu”.

 Ioana Georgescu-Tănase, Roma

Bibliografie:

1.   Atti e passioni dei martiri, culegere de texte în limba originală îngrijită de A.A.R. Bastiaensen și alții, Mondadori, 2007