CRUCEA

În a treia duminică din Postul Mare, la fel ca și în timpul Săptămânii Mari, Biserica ne pune în fața ochilor Crucea Domnului Nostru Iisus Hristos.Să ne amintim că, înainte de toate, crucea este o invenție oribilă, pe care diavolul i-a inspirat-o omului, pentru ca acesta să-și ucidă și înjosi fratele. Însă, odată cu Hristos, crucea devine o cale, Calea care mântuie și îi redes­chide omului Raiul.

Noi mărturisim, împreună cu Biserica, că Hristos, după cum ne spun Scripturile, a acceptat în mod liber să moară pe Cruce, din ascultare față de Tatăl Său. Da, dar aten­ție! Să nu facem aici o eroare de interpretare, o eroare monstruoasă, înțelegând că Tatăl a vrut ca Fiul Său să fie răstignit. Să îndepărtăm de la noi această gândire blasfemiatoare, absurdă, vulgară chiar, dar atât de răspândită printre creștini. O gândire care face din Dumnezeu un tiran ucigaș — chiar dacă nu îndrăznim să recunoaștem deschis acest lucru —, o gândire care nu poate provoca în inima omului decât resentimentul, ura și revolta împotriva lui Dumnezeu. În orice caz, o gândire care nu naște nici dragoste, nici încredere, nici speranță. O gândire pur și simplu păgână!

Tatăl nu a vrut niciodată ca Fiul Său iubit să cunoască moartea, de orice fel ar fi fost ea. La fel cum Tatăl nu a vrut niciodată ca vreuna din făpturile Sale — nici măcar o insec­tă — să cunoască suferința. În Dumnezeu nu există nicio fărâmă de răutate. Sfântul Apostol Ioan ne spune că Dumnezeu este Iubire. Acest cuvânt ar trebui să ne fie de ajuns, indiferent de dificultățile pe care le-am putea întâmpina atunci când ne aplecăm asupra unor subiecte ca și răul, iadul, suferința celor nevinovați, atotputernicia lui Dumnezeu, etc... Ceea ce Tatăl a vrut din totdeauna este ca toți oamenii să fie mântuiți și să ajungă să cunoască fericirea cea adevărată. Să fie mântuiți pur și simplu prin mila și dragostea lui Dumnezeu. Hristos Åži-a însușit întru totul această voie a Tatălui. Nici nu putea să facă altcumva. Pentru aceasta a venit El în lume: să ne aducă vestea acestei mântuiri, dăruită nouă de Tatăl Cel milostiv. însă această veste bună nu putea decât să lovească în plin în toate concepțiile despre Dumnezeu și despre Mântuire pe care le avea lumea, inclusiv lumea religioasă a acelor timpuri (și ale timpurilor noastre, de asemenea). Vestea cea bună a Evangheliei nu putea decât să provoace furia puterilor infernale care, prin minciună, țin lumea sub stăpânire. „Lumea întreagă zace sub puterea Celui Rău.” (1 Ioan 5, 19) însă Domnul Hristos, trimis fiind de Tatăl Său, n-a dat înapoi de la a da mărturie, în același timp, de Dumnezeul cel viu și adevărat și de demnitatea infinită a omului. Nu a renunțat la misiunea Sa, animat fiind de mila și compasiunea Tatălui față de toată făptura sufe­rindă și înstrăinată, nu a dat înapoi, oricare a fost prețul. Iar prețul perseverenței Sale a fost moartea Sa, una dintre cele mai crude care există, moartea pe cruce. Hristos era conștient de acest lucru. Cu zbucium în suflet, cu sudoarea prefăcută în pică­turi de sânge, El a acceptat voia Tatălui, care a fost ca Fiul să-Åži îndeplinească misiunea până la capăt. Iisus nu s-a dat la o parte în fața acestei încercări, căci comu­niunea Sa cu Tatăl era per­fectă și absolută iar dragos­tea Sa pentru noi fără pată. Astfel, obstacolul pus de diavol în cale pentru a nărui lucrarea lui Dumnezeu a fost depășit. Crucea a deve­nit instrumentul unei biru­ințe totale asupra puterilor demonice ale vrăjmașului. Calea a fost deschisă pentru toată făptura care zace în robia suferinței. Crucea s-a transformat din blestem în binecuvântare.

„Nu știu [...] altceva, decât pe Iisus Hristos, și pe Acesta răstignit” scria Sfântul Apostol Pavel (1 Cor 2, 2).

Să ne amintim neîncetat de această dragoste dârză, eroică a lui Iisus, Martor credin­cios și să ne împăcăm cu Tatăl pe care nu-L putem bănui de niciun fel de cru­zime față de Fiul Său, căci Fiul nu a făcut altceva decât să mărturisească dragostea nemăsurată a Tatălui pen­tru oameni.

De asemenea, să ne amintim că această cale urmată de Hristos este calea creștină, pe care este de aș­teptat să apuce oricine vrea să-I urmeze Domnului. „Nu este sluga mai mare decât stăpânul ei.” (Ioan 15, 20)

Oricare ar fi prețul, ucenicul este chemat să rămână credincios adevărului care este dragoste, acea dragoste care poate merge până la lepădarea de sine. Această cale este eroică, fără îndoială, și nimeni nu este obligat să o ur­meze (și cu atât mai puțin are dreptul să ceară acest lu­cru altuia), decât ca urmare a unei chemări interioare.

Fie ca această vocație să nu ne înspăimânte pe nici unul dintre noi, cei care am fost însemnați cu semnul Crucii. Să nu ne lăsăm înspăimân­tați de prețul pe care l-am avea de plătit. Mai devreme sau mai târziu, toți ne vom pierde viața și vom îndura suferința. Rămâne la latitu­dinea fiecăruia să socoteas­că drept pentru a regăsi, prin harul lui Dumnezeu, viața cea adevărată, așa cum ne îndeamnă Domnul. Să ne păstrăm pacea. Să nu încetăm a contempla aceas­tă mare taină, Crucea biru­itoare a lui Hristos. Să o cin­stim cu recunoștință iar Dumnezeu ne va dărui, la vremea pe care o va consi­dera potrivită, harul de a ne angaja cu încredere pe ca­lea Crucii și de a regăsi Raiul pe care nu ar fi trebu­it să-l fi părăsit vreodată.

„Pomenește-mă Doamne, când vei veni întru împărăția Ta” (Luca 23, 42) a rostit tâl­harul cel bun, răstignit oda­tă cu Mântuitorul. Iisus i-a răspuns „Adevăr îți spun eu ție: astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Luca 23, 43).

Slavă ție, Cruce biruitoa­re a Domnului Nostru Iisus Hristos, semn puternic al biruinței noastre! Cale ne­clintită și adevărată către Cer, Hristos Cel înviat, iz­vorul încrederii noastre de­pline în iubirea și milostivi­rea Tatălui și Dumnezeului nostru! Amin.