CINE MERITÄ‚ SÄ‚ SUFERE?

   Anul trecut în Săptămâna Mare m-am întâlnit cu o profesoară ca să vorbim despre niște elevi ai ei pe care îi cunoșteam și eu. Era des­cumpănită mai ales pentru că se certase cu o fată de 13 ani, la care începuse să țină în mod deosebit. Åžtia de la mine că fata era cam în­căpățânată și că educatorii care o cunoscuseră când era mai mică spuneau că atitudinea aceasta îi apăruse după ce tatăl său o bătu­se crunt pe când avea 7 ani.

   -Ne împrietenisem oarecum — începu ea să-mi povestească. Cum îi place să citeas­că, eu îi duceam cărți despre care apoi vorbeam. Însă acum câteva săptămâni a început să fie din ce în ce mai distrată, uneori chiar visătoare. Am tot încercat să o stimulez, să o întreb ce e cu ea, dar, nu știu de ce, devenea din ce în ce mai reticentă. Iar zilele trecu­te, în timp ce încercam să-i vorbesc, m-a înjurat... M-am supărat foarte tare și am ripos­tat.

   -Cum adică ai ripostat? — am întrebat eu.

   -I-am spus că dacă și cu tatăl ei s-a purtat tot așa, atunci nu e de mirare că a bătut-o...

   -Of, nu! Din câte știu eu, acea bătaie a traumatizat-o. Când a venit la școală după câteva zile și s-a plâns de durere, învățătoarea a rugat-o să-i arate unde o doare și s-a îngrozit: nu exista vreo parte a picioarelor ei care să nu fi fost plină de vânătăi.

   -Săraca!... Însă asta a fost de mult. Acum... nu-mi mai vorbește. Vine la ore, dar se întoarce cu spatele la mine și nu scoate un cuvânt.

   -Pentru că ai atins-o acolo unde o doare cel mai tare...

   -Åžtiu că am rănit-o — îmi răspunse ea, însă am făcut-o anumit, ca să-și dea seama că și pe mine m-a durut înjurătura ei.

   -Bun, nu-i normal să înjure... Dar poate noi am putea să ne purtăm altfel cu un ase­menea copil, mai ales când știm prin ce-a trecut.

   -Acasă, copiii mei nu mi-au adresat niciodată asemenea cuvinte. Eu nu am lucrat până acum cu copii care au fost abuzați, dar cred că ea ar trebui să-și fi iertat tatăl. Așa e creștinește.

   -Uneori oamenii au nevoie să fie ajutați pentru a putea ierta...

   -Bine, dar cum o pot eu ajuta daca ea are o astfel de atitudine? Însuși felul ei de a se comporta dovedește că a meritat acea bătaie. Dumnezeu nu lasă să se întâmple nimic fără rost!

   Am simțit o săgetare, ca și cum aș fi avut înăuntrul meu o gheară care mi se înfip­sese în stomac. Îmi venea să strig: vai, vai! Să se audă până la Cer... vai!

   Cu câtă ușurință folosim numele lui Dumnezeu ca să justificăm suferința (mai ales a altora)! Cât de ușor vorbim de pedeapsa lui Dumnezeu, sau de îngăduința și rânduiala lui Dumnezeu sau de cruci date de Dumnezeu! Oare am îndrăzni să spunem aceleași lucruri dacă am fi față în față cu Hristos în­trupat? Noi, cei din Biserică, oameni de bună credință⁽¹⁾, ne refugiem în tot felul de formule, în loc să ne raportăm la Cel Care a venit în lumea aceasta plină de durere și violență tocmai „pentru ca să nu ne zdrobească nici suferința, nici încercările de tot felul care ne împovărează”.⁽²⁾În Evanghelii, Hristos nu vine cu explicații, nu le spune nici măcar o dată leproșilor, betegilor, or­bilor că-și merită soar­ta sau că suferința lor le-ar fi spre mântuire sau ar fi plata nu-știu-cărui păcat. Nu! Hristos face altceva: El vindecă! Iar noi, ca și creștini, ca ur­mători ai Lui, nu suntem oare chemați să-i întărim pe cei care suferă și astfel să contribuim, la rândul nostru, la vindecare? Cu un cuvânt, cu o privire, cuo    mângâiere. Iar când nu ne simțim în stare de-a face acest lucru, măcar să nu le sporim durerea; să tăcem și să punem în fața lui Dumnezeu atât suferința celuilalt cât și neputința noastră, cu nădejdea că dragostea Sa le va tămă­dui cumva pe amândouă. 

Bogdan Grecu, Belfast

 

Note:

1.Să nu credeți cumva că profesoara aceasta e vreo „scorpie”. Nicidecum! E o femeie săritoare și milostivă. Chiar în timpul conversației noastre, a intrat cu noi în vorbă un bărbat la vreo 30 de ani, care, cu glasul sfârșit a început să ne spună că își caută de lucru și nu găsește pentru că nu are pe nimeni să-l ajute, căci crescuse la casa de copii. Ea l-a ascultat, i-a spus că e greu să-l angajeze cineva cu câteva zile înainte de Paști și de aceea i-a dat niște bani și l-a trimis la starețul unei mă­năstiri din apropiere.

2.Arhimandritul Jacob, „Minunea de a crede”, Apostolia, nr. 6, septembrie 2008, p. 5. A se vedea de asemenea cuvintele sale din articolul „O descoperire: Mănăstirea de la Cantauque”, Apostolia, nr. 24, martie 2010, p. 29.