Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
PT este un băieţel de o frumuseţe aparte. Ii este imposibil oricui îl vede să nu vrea să-l ia în braţe. Are un zâmbet larg şi luminiţe în ochi. Educatoarea lui spune că e PERFECT. PT nu vorbeşte, iar nivelul lui de dezvoltare e cel al unui bebeluş de un an şi jumătate, deşi el împlineşte 5. Părinţilor lui le este ruşine când ies cu el în public, pentru că zgomotele pe care le face sau mişcările braţelor (ca aripile de fluture) atrag atenţia celor din jur şi se simt priviţi. Vi se pare PT mai puţin PERFECT după această a doua parte a descrierii?
Imaginaţi-vă o secvenţă de lucru în care vrei să înveţi un copil cu un handicap mintal să indice cu degetul un obiect pe care îl vrea. Procedura se repetă de cel puţin 10 ori într-o zi, până când reuşeşte de fiecare dată timp de trei zile la rând. Asta e schema micii victorii, atât de mare pentru el. Poate dura o lună întreagă până să înveţe acest gest. O lună în care motivaţia ta poate scădea până la exasperare. O lună în care bilanţul tău e aproape orizontal, fără frumoasele curbe ascendente (oamenilor mari le plac cifrele şi mai ales graficele, aşa că până şi acest gest se transformă într-un item şi apoi într-un număr şi apoi într-o curbă).
Însă primul şi primul lucru pe care îl înveţi pe un copil ca să poţi începe comunicarea este să te privească. In sens strict cât şi metaforic, „tehnica” e una prin care îi arăţi că poate avea încredere în tine. Te priveşte — îi arăţi că merită să o facă. Asta poate însemna că îi dai o bomboană în momentul imediat următor sau poate însemna că îi zâmbeşti sau pur şi simplu nu ratezi momentul (nu ai voie să ratezi momentul). Am tot întâlnit o imagine a iadului ca un loc în care oamenii nu se pot privi în ochi, nu-şi văd feţele. Îndrăznesc să sper că restabilirea privirii este într-un fel şi recâştigarea raiului.
Handicapul de orice fel rămâne un subiect delicat de discutat. Stârneşte milă, şi mai ales un fel ciudat de teamă. Ca orice lucru neînţeles şi „anormal”, ne e jenă să ne apropiem, să vorbim şi chiar de privit, privim cumva pe furiş.
Cel puțin în autism, multă vreme psihologia a acuzat mamele că ar fi reci, că nu ar fi alăptat copilul atunci când acesta avea nevoie sau că sunt lipsite de empatie. Aceasta a însemnat implicit că faptul de a avea un copil cu autism era din vina lor. Intre credincioşi, naşterea unui astfel de copil putea însemna o pedeapsă de la Dumnezeu. Ambele au avut ca efect culpabilizarea, retragerea acestor familii din comunitate, izolarea lor şi vieţi trăite cu aceasta „pată”.
Că batem în lemn sau acuzăm părinţii, superstiţie sau psihologie (şi paleta largă de explicaţii dintre ele), găsim mereu o scuză să nu privim spre semenii noștri, pentru că teama de aici vine: din a recunoaşte că sunt semenii noştri şi a ne recunoaşte uneori în ei. Specialiştii sunt mai nou de acord că normalitatea şi patologia se află pe aceeaşi axă. Totul ţine de măsură, de „doză”.
Părinţii lui PT spun că Dumnezeu le-a făcut un dar cu acest copil, pentru că el este prilej de schimbare pentru ei. Mă gândesc că sâcâitoarea întrebare „de ce?” nu poate avea alt răspuns: prilej de mântuire pentru cei din jur, care, schimbându-şi felul de a privi, pot să pună un umăr, compătimind.
Şi mă mai gândesc că noi, unii pentru alţii suntem acelaşi lucru. Copiilor noştri, familiilor noastre, prietenilor noştri le suntem datori cu privirea care dă încredere, cu privirea sub care celălalt poate înflori, cu privirea care învie.
Anca-Maria Sav, Paris
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team