Adaugat la: 1 Martie 2011 Ora: 15:14

PRIVIREA CARE UCIDE, PRIVIREA CARE ÎNVIE

PRIVIREA CARE UCIDE, PRIVIREA CARE ÎNVIE

   PT este un băieţel de o frumuseţe aparte. Ii este imposibil oricui îl vede să nu vrea să-l ia în braţe. Are un zâmbet larg şi luminiţe în ochi. Educatoarea lui spune că e PERFECT. PT nu vorbeşte, iar nivelul lui de dezvoltare e cel al unui bebeluş de un an şi jumă­tate, deşi el împlineşte 5. Părinţilor lui le este ruşine când ies cu el în public, pentru că zgomotele pe care le face sau mişcările braţelor (ca aripile de fluture) atrag atenţia ce­lor din jur şi se simt priviţi. Vi se pare PT mai puţin PERFECT după această a doua parte a descrierii?

   Imaginaţi-vă o secvenţă de lucru în care vrei să înveţi un copil cu un handicap min­tal să indice cu degetul un obiect pe care îl vrea. Procedura se repetă de cel puţin 10 ori într-o zi, până când reuşeşte de fiecare dată timp de trei zile la rând. Asta e schema mi­cii victorii, atât de mare pentru el. Poate dura o lună întreagă până să înveţe acest gest. O lună în care motivaţia ta poate scădea până la exasperare. O lună în care bilanţul tău e aproape orizontal, fără frumoasele curbe ascendente (oamenilor mari le plac cifrele şi mai ales graficele, aşa că până şi acest gest se transformă într-un item şi apoi într-un număr şi apoi într-o curbă).

   Însă primul şi primul lucru pe care îl înveţi pe un copil ca să poţi începe comuni­carea este să te privească. In sens strict cât şi metaforic, „tehnica” e una prin care îi arăţi că poate avea încredere în tine. Te pri­veşte — îi arăţi că merită să o facă. Asta poa­te însemna că îi dai o bomboană în momen­tul imediat următor sau poate însemna că îi zâmbeşti sau pur şi simplu nu ratezi mo­mentul (nu ai voie să ratezi momentul). Am tot întâlnit o imagine a iadului ca un loc în care oamenii nu se pot privi în ochi, nu-şi văd feţele. Îndrăznesc să sper că restabili­rea privirii este într-un fel şi recâştigarea raiului.

   Handicapul de orice fel rămâne un su­biect delicat de discutat. Stârneşte milă, şi mai ales un fel ciudat de teamă. Ca orice lucru neînţeles şi „anormal”, ne e jenă să ne apropiem, să vorbim şi chiar de privit, privim cumva pe furiş.

   Cel puțin în autism, multă vreme psi­hologia a acuzat mamele că ar fi reci, că nu ar fi alăptat copilul atunci când acesta avea nevoie sau că sunt lipsite de empatie. Aceasta a însemnat implicit că faptul de a avea un copil cu autism era din vina lor. Intre credincioşi, naşterea unui astfel de copil putea însemna o pedeapsă de la Dumnezeu. Ambele au avut ca efect culpabilizarea, retragerea acestor familii din co­munitate, izolarea lor şi vieţi trăite cu aceas­ta „pată”.

   Că batem în lemn sau acuzăm părinţii, superstiţie sau psihologie (şi paleta largă de explicaţii dintre ele), găsim mereu o scuză să nu privim spre semenii noștri, pentru că teama de aici vine: din a recunoaşte că sunt semenii noştri şi a ne recunoaşte uneori în ei. Specialiştii sunt mai nou de acord că normalitatea şi patologia se află pe aceeaşi axă. Totul ţine de măsură, de „doză”.

   Părinţii lui PT spun că Dumnezeu le-a făcut un dar cu acest copil, pentru că el este prilej de schimbare pentru ei. Mă gân­desc că sâcâitoarea întrebare „de ce?” nu poate avea alt răspuns: prilej de mântui­re pentru cei din jur, care, schimbându-şi felul de a privi, pot să pună un umăr, com­pătimind.

   Şi mă mai gândesc că noi, unii pentru alţii suntem acelaşi lucru. Copiilor noştri, familiilor noastre, prietenilor noştri le sun­tem datori cu privirea care dă încredere, cu privirea sub care celălalt poate înflori, cu privirea care învie.

 

Anca-Maria Sav, Paris 

PRIVIREA CARE UCIDE, PRIVIREA CARE ÎNVIE

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni