RÄ‚SCUMPÄ‚RAÅ¢I VREMEA, CA ZILELE VICLENE SUNT

Biserica, în înțelepciunea ei duhovnicească, dar și formator-catehetică, a rânduit, de-a lungul anului, perioade hărăzite prăznuirii și îndulcirii din toate bunătățile dăruite nouă de Dumnezeu și perioa­de în care să luăm aminte la noi înșine, la starea noastră față de Dumnezeu și față de cei de aproape ai noștri și în care să ne nevoim (nevoință-gr. askesis-exercițiu) întru a nu da curs imediat – in­stinctiv – cerințelor și nevoilor firii noastre care nu au un caracter vital și imediat necesar.

Una dintre aceste perioade, cea mai lungă și cea mai importantă din an, este peri­oada Postului celui Mare sau al Paștilor, care se mai numește în popor și al Păresimilor (de la quaresima, – patruzeci, numărul zilelor care îl compun).

Numărul celor patruzeci de zile, la care se adaugă Săptămâna Patimilor, nu­măr care a variat în timp, este socotit ca o zeciuială din numărul zilelor anului pe care fiecare creștin este che­mat să o dea Celui Care binecuvintează „cununa anu­lui”, făcând din acesta anul mântuirii. El este legat tot­odată și de perioada în care, în antichitatea creștină, cei care doreau să se boteze, după ce se înscriau la epi­scop, însoțiți fiind de un martor creștin, se pregăteau prin cateheză și post, pen­tru nașterea din nou, „din apă și din Duh” (cf. Ioan, cap 3), în ajunul praznicului învierii Domnului.

Dacă odinioară, în această perioadă, creștinii – obștea bisericii – se adă­ugau în mod firesc la nevoința, celor care se pregă­teau pentru a primi botezul, ca într-o reînnoi­re a ceea ce trăiseră deja, fie ca prunci, fie ca adulți, astăzi, cu foarte mici ex­cepții, nevoința postului se reduce, aproape în exclu­sivitate, la păstrarea unor reguli gastronomice și de morală exterioară care, fără să fie ceva negativ sau de lepădat (Doamne fereș­te!), nu aduc celor care le urmează decât satisfacția – amestecată adesea cu slavă deșartă – de a mai fi „postit” încă o dată postul Paștilor...

Apare așadar necesitatea de a reconsi­dera felul în care perioada Postului Mare ar putea căpăta conotații noi din Tradiția ve­che care să facă din aceasta mai mult decât o dietă ortodoxă...

Anul 2011, declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca An Omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii, poa­te să constituie în sine și, cu atât mai mult, în perioada premergătoare Paștilor, un pri­lej de a ne reconsidera darurile Botezului și, mai ales, de a ne recapitula și însuși, mai per­sonal și mai responsabil, făgăduințele care s-au făcut, în numele nostru, de către nași. Totodată, această perioadă poate să consti­tuie și o conștientizare mai responsabilă a ceea ce înseamnă „nășitul”, atât pentru cei care sunt sau vor fi nași, cât și pentru cei care sunt în situația de a alege nași pentru Botezul (sau Cununia lor sau a) copilului lor.

Ce s-a întâmplat la Botez? Ne-am lepă­dat, prin mărturisirea nașului, „de Satana și de toate lucrurile lui și de toți slujitorii lui și de toată trufia lui și de toată slujirea lui”. Prin aceasta am „întors spatele” „Stăpânitorului lumii acesteia” și întregii lui urzeli de curse în calea „unirii” noastre cu Hristos. Adică ne-am lepădat de „duhul înșelăciunii, duhul vicleșugului, duhul slu­jirii idolești și a toată lăcomia, duhul min­ciunii și a toată necurăția, care lucrează după învățătura, diavolului”. Perioada aces­tui post poate constitui o luare aminte la sine și la măsura în care duhurile de care ne-am lepădat ne mai dau sau nu târcoale – fini sau nași. Dar să nu rămânem doar la aceasta! Pentru că viața în Hristos, la Care ne-am altoit prin Botez, este mult mai mult decât lepădarea de cele potrivnice Lui! Pentru că „ne-am unit cu Hristos și credem Lui, ca unui Împărat și Dumnezeu și ne în­chinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimei celei de-o-ființă și nedespărțite”. In ce măsură am rămas credincioși – fideli – celor făgăduite cu fața spre Răsărit, spreAltar – fini și nași? Iată o altă întrebare la care se poate cugeta mai cu răgaz în aceas­tă perioadă... Dar pentru a putea face aceas­ta, e necesar ca, fiecare dintre cei care vrem să ne luăm în serios statutul de creștin, să ne reîmprospătăm memoria cu cele lepăda­te și făgăduite la Botez, pentru a nu mai zăbovi în necunoștință și a ne mai lipsi de roadele cele bogate și de-viață-dătătoare ale Botezului.

Pentru aceasta, Biserica ne pune înain­te, în duminicile dinaintea postului și din timpul postului (neuitând că fiecare săptă­mână a postului dezvoltă și lămurește cele arătate duminica), chipuri ale trăirii depar­te de Dumnezeu și foloasele căutării la Dumnezeu, tocmai pentru a ne da posibilita­tea de a ne evalua și de a ne oglindi și de a ne regăsi pe noi înșine în unul sau altul din­tre aceste exemple, pentru a ne împrospăta memoria și priceperea, spre a nu persevera în direcții greșite, având în vedere că atmo­sfera duhovnicească a lumii în care petrecem ne predispune la a jertfi tot timpul și toată vlaga și viața noastră pe altarul „vremelni­cului” și „palpabilului”, ne mai lăsând loc veș­nicului și nematerialnicului...

De aceea, Postul Paștilor este un prilej de a ne reconsidera și felul în care ne hră­nim sufletul. Pentru a putea rezista în bă­taia „epidemiilor” duhovnicești care bântu­ie prin lumea în care trăim, avem neapărată și continuă nevoie, pentru su­flet, în aceeași măsură ca și pentru trup, de ,hrana, cea tare”, proprie fiilor lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu – „că nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4) – și Sfântul Trup și Sânge al Domnului Hristos – „adevărată mâncare și adevăra­tă băutură” (Ioan 6, 55).

   Fie ca perioada postului în care am intrat, să vă fie tuturor spre bucurie și folos!

 

+Episcopul Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei