ORTODOXIA OCCIDENTALÄ‚ (II)

 

   Comunitatea de rit apusean, care a luat numele de Biserica Ortodoxă din Franța - Eglise Orthodoxe de France (ECOF), pentru că avea în ve­dere restaurarea vechii Biserici din Franța ca Biserică ortodoxă locală¹, a rămas o vreme fără o instanță canonică superioară² păstrându-și însă le­găturile cu mari duhovnici (ca Arhiepiscopul Alexandre de la Bruxelles - considerat ca un sfânt — și Arhimandritul Venedictos de la Napoli).

Apoi a intrat în legătură cu Arhiepiscopul Ioan de la San Francisco (1896-1966) al Bisericii Ruse în Afara Granițelor (care avea să-l canonizeze în 1994³) prin interme­diul unui ascet de la Muntele Athos care avusese arătarea acestuia în rugăciune. Sf. Ioan a studiat toate textele liturgice ale ECOF, a slujit liturghia după vechiul rit al Galilor restaurat, și a binecuvântat în întregime ritul în 1961. Iar în 1964 a hirotonit episcop pe Părintele Eugraf sub numele de Ioan-Nectarie de Saint-Denis⁴. Reproșurile pe care le-ar fi făcut Sf. Ioan de San Francisco Episcopului Ioan de Saint-Denis pentru așa-zise „abateri canonice” țin de răutate și bârfe de sacristie. Cei doi episcopi erau într-o mare comuniune duhovnicească (după cum o atestă corespondența lor) și erau însuflețiți de același duh profetic și misionar. Dar tânăra obște apuseană ajungea inevitabil să practice iconomia duhovnicească, atât de dragă Ortodoxiei, căci experi­ența pe care o trăia era atât de nouă încât nu avea niciun model în istoria Bisericii: trebuia să păstorească creștini din vechime (francezii sunt creștini de 2000 de ani) în căutarea Ortodoxiei, și nu niște păgâni sau niște heterodocși convinși. Nu li se puteau aplica ad literam canoanele. Cu atât mai mult cu cât canoanele nu sunt ab­solute: Hristos ne învață cu tărie să practicăm „în duh” și nu după literă. Evreii care L-au osândit I-au reproșat că strica Legea. Trebuie să ne străduim să înțelegem situ­ația: Sf. Ioan era împărțit între nevoia de a face iconomie pentru francezii care desco­pereau Ortodoxia și reproșurile fraților săi episcopi din Sfântul Sinod de la New York, care erau ultra-conservatori. Iar scrisorile de denunțare, în general calomnioase, tri­mise la New York și San Francisco din micro-cosmosul ortodox parizian, nu au schim­bat lucrurile în bine. Episcopul Ioan s-a justificat pe larg în scris cu privire la reproșurile care i se aduceau, dar niciunul dintre cei care l-au criticat — și încă îl mai critică — nu au ținut cont de aceasta: preferă să continue cu calomniile fără să ve­rifice nimic. De asemenea, cea mai mare parte a celor care critică vechiul rit al Galilor restaurat nu au asistat niciodată la o slujbă în acest rit, nici nu l-au citit măcar. Ar tre­bui mai degrabă să-și pună întrebarea de ce acest rit hrănește atâția credincioși de 70 de ani încoace...

Dar o dramă a răsturnat situația: moartea neprevăzută a ArhiepiscopuluiIoan de San Francisco, la 2 iulie 1966, cu atât mai mult cu cât în acel moment exis­tau tulburări interne în sânul clerului ECOF, care nu sunt spre cinstea celor care le-au cauzat (istoria va judeca). Această conjunctură rea a atras o nouă ruptură cu Sfântul Sinod al Bisericii Ruse în Afara Granițelor, care voia să impună ritul bizantin obștii de rit apusean⁵.

Aceste ultime încercări au frânt inima Episcopului Ioan. În timpul ultimilor ani ai vieții, s-a străduit să intre în legătură cu Bisericile care ar fi putut înțelege drumul aparte al occidentalilor în Ortodoxie. A găsit un interlocutor atent în persoana Patriarhului Iustinian al României, care l-a primit la București în 1969 ca pe un cap al Bisericii. Dar discuțiile nu au ajuns la o concluzie la moartea Episcopului Ioan, la 30 ianuarie 1970. Cel care i-a urmat, Gilles Bertrand-Hardy a fost primit oficial în jurisdicția Patriarhiei Române în 1972 și a fost hirotonit episcop cu numele de Gherman de Saint-Denis.

Episcopia de rit occidental s-a dezvol­tat și a deschis parohii în toate regiunile Franței, ca și în țările francofone vecine, căci bogățiile duhovnicești și liturgice pe care le aducea răspundeau nevoilor și aș­teptărilor a numeroși creștini din Apus.

Dar relațiile dintre Episcopul Gherman și Sfântul Sinod al României s-au înrăută­țit de-a lungul timpului din mai multe mo­tive. Pe de o parte, la nivel local, ostilita­tea permanentă a ortodocșilor din diaspora făcea ca orice apropiere să devină imposi­bilă (episcopii din Comitetul inter-episco- pal al Franței nici măcar nu au acceptat să-l primească). Pe de altă parte, statutul particular al ECOF și al episcopului său în sânul Patriarhiei române nu făceau prea ușoare schimburile. Intr-adevăr, episcopul francez nu a fost cu adevărat integrat în Sfântul Sinod [al BOR], eparhia sa fiind considerată ca o Biserică aparte, și mai ales credincioșii și clerul francez erau excluși din discuțiile între episcopi. De fapt rapor­turile erau mai mult canonice decât duhov­nicești (dar România era pe atunci sub ti­rania comunistă iar Biserica era supusă la constrângeri dure). După aproape un dece­niu, relațiile s-au rarefiat, iar apoi s-au în­răutățit. Principalul reproș care se aducea episcopului erau deficiențele duhovnicești și de practică sinodală, ca și absența întâl­nirilor duhovnicești care provine de aici.

Episcopul Gherman nevrând să țină seama de reproșuri și nici să se schimbe, Patriarhia română a sfârșit prin a-i retra­ge binecuvântarea canonică în 1993, dar fără nicio altă acțiune canonică. Cea mai mare parte a parohiilor a urmat pe epi­scop, dar o mică parte a clerului și a cre­dincioșilor a ales să rămână în comuniune cu Biserica română, care nu le-a impus să schimbe nici ritul nici obiceiurile, ci le-a re­comandat numai să „trăiască dimpreună cu frații lor”.

Aceste parohii franceze au participat activ în restructurarea Arhiepiscopiei Române a Europei Occidentale, al cărui locum tenens era Mitropolitul Serafim al Berlinului. Dar în 1995, Comitetul inter-episcopal al Franței le-a impus ritul bi­zantin, deși ele făcuseră dovada acurateței ecleziologice⁶, neținând seama de iconomia duhovnicească, într-o lipsă deplină de în­țelegere și generozitate. Acest lucru a avut ca urmare, între altele, de a menține în ace­eași stare pe credincioșii rămași sub omoforul episcopului Gherman, în loc de a le întinde mâna pentru ca aceștia să poată regă­si comuniunea Bisericii. Această hotărâre necugetată a fost un dezastru pastoral. În 1998 a avut loc alegerea și hirotonirea Arhiepiscopului Iosif. Arhiepiscopia a fost ri­dicată la rang de Mitropolie în 2001.

Episcopia de rit occidental (ECOF) continuă să trăiască sub omoforul Episcopului Gherman, dar fără instanță canonică superioară. Aceasta este desigur o deficiență ca­nonică și ecleziologică, dar nu înseamnă că bogățiile dezvoltate de această eparhie de 65 de ani sunt lipsite de valoare.

Această istorie frumoasă și dureroasă este o învățătură duhovnicească. Cu toții au gre­șit. Occidentalii au fost prea sigur de ei, nu îndeajuns de ascultători, iar Ortodocșii au avuto inimă uscată: s-au temut de nou și nu au avut „o inimă milostivă”, cea a Bisericii una.

Dar, indiferent de greșelile și de deficiențele omenești, trebuie să subliniem că Ortodoxia occidentală este o viziune profetică, privind întreaga Biserică, pleromul ei, căci ea readuce în discuție de facto schisma care sfâșie Biserica de 1000 de ani. Or, împlinirea profețiilor depășește noțiunea noastră de timp, căci pentru Dumnezeu „1000 de ani sunt ca o singură zi” (Ps 90[89], 4). E de ajuns ca sămânța să rămână vie, în „pământ bun” (Luca 8, 15).

 

Părintele Noel TANAZACQ, Paris

 

Note:

1.Ea va primi numele de Biserică Catolică Ortodoxă din Franța (Eglise Catholique Orthodoxe de France - ECOF) în 1960, la recomandarea Arhiepiscopului Ioan de San Francisco, pentru a ară­ta că Ortodoxia era prin firea sa catolică, adică universală. Dacă într-adevăr Ortodoxia nu se poate practica decât într-un cadru liturgic oriental, atunci ea se leapădă de catolicitatea sa pen­tru a nu mai fi decât Biserica de Răsărit, adică partea orientală a Bisericii.

2.Ea însă nu a fost singura în această situație: așa s-a petrecut și cu Arhiepiscopia rusă din stra­da Daru timp de mai mulți ani.

3.A fost canonizat în 1994 cu numele de Sf. Ioan de Shanghai și de San Francisco, pentru că a fost episcop de Shanghai între 1934 și 1949, apoi episcop de San Francisco între 1962 și 1966. A fost de asemenea responsabil de ortodocșii din Europa occidentală aflați sub jurisdicția Bi­sericii Ruse din Afara Granițelor.

4.În amintirea Sf. Ioan de Cronstadt și a Sf. Nectarie din Egina, ultimii doi sfinți canonizați în Ortodoxie care au fost profeți ai reînnoirii Ortodoxiei și a misiunii ei în Occident.

5.Sf. Ioan de San Francisco avea un har profetic, ca mulți sfinți. Era susținut de Mitropolitul Anastasie al New Yorkului, care a fost capul Sfântului Sinod până la moartea sa, la 12 mai 1965, dar numeroși episcopi nu erau de acord cu el și îl criticau. I se reproșa chiar că se roagă prea mult... Următorul lui Anastasie, Mitropolitul Filaret, era temător și nu avea aceeași an­vergură duhovnicească.

6.Faptul de a sluji într-un rit occidental nu i-a împiedicat să aibă un comportament ecleziologic drept, ortodox, întemeiat pe comuniune. Dar ortodocșii locali nu au ținut cont de aceasta. Pen­tru ei, nimeni nu poate fi ortodox decât dacă urmează tradiția liturgică a Răsăritului. Cu toa­te acestea, există numeroase parohii de rit occidental în Statele Unite și în America de Sud, care slujesc în rituri diverse.