O săptămână din viaţa unor tineri - tabăra Nepsis, Alba 2009
publicat in Asociaţia Nepsis pe 1 Octombrie 2009, 18:02
„De 57 de ani port rasa calugărească [...] În tot acest timp, mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna simţeam în jurul meu ameninţări sau cel puţin atitudini ostile. Orice încep să fac, chiar şi cel mai mic lucru, întâlnesc piedici de netrecut. Porţile lumii acesteia, aproape toate, îmi sunt închise. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul tuturor acestor încercări; astfel, sunt acestea semnul mâniei lui Dumnezeu pentru mine, cel păcătos sau altceva se întâmplă? L-am rugat de nenumărate ori pe Dumnezeu să-mi descopere de ce merg lucrurile aşa, dar Dumnezeu îmi răspunde încontinuu cu... tăcere.” (dintr-o scrisoare a părintelui Sofronie Saharov către o persoană din Cipru - Scrisoarea a fost scrisă în 1984 şi se află în arhiva Mitropolitului Atanasie din Limassol, Cipru)
Cuvintele acestea au ajuns la noi într-o seară, citite de către ieromonahul Luca la lumina unei lanterne, sub un măr din Cetea. Acolo a organizat asociaţia Nepsis tradiţionalul, de acum, pelerinaj de vară, care anul acesta s-a „transformat”în tabără. Între 23 şi 29 august, 25 de tineri români şi francezi, însoţiţi de părintele Iulian Nistea, au fost găzduiţi de către tinerii din asociaţia „Troiţa Cetii”.
A fost o săptămână de vacanţă; de dormit la cort sau în cabana fără lumină electrică; de jucat volei; de făcut mâncare la sobă afară, spălat la râu şi respirat aer curat; de odihnă în iarbă şi stat la soare; de drumeţii fie scurte, la cascadele din apropiere, cunoscute sub numele de Băile Romane, fie mai lungi, ca urcuşul pe Piatra Cetii; de cântări şi poveşti în jurul focului; de ascultat glume spuse de foşti membri ai trupei de „montaniarzi”din care făceau parte şi cei doi părinţi în urmă cu mulţi ani; de voie bună.
A fost o săptămână de rugăciune: a fiecăruia în parte, conform rânduielii sale, dar şi a tuturor împreună, în fiecare dimineaţă sau înainte şi după mese; cu o Sfântă Liturghie de noapte, într-o zi obişnuită de peste săptămână, care ne-a făcut să ne gândim la Muntele Athos, unde părintele Luca a trăit timp de câţiva ani; o săptămână încununată de sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul.
A fost o săptămână de întâlniri între oameni care trăiesc ortodoxia în medii diferite: francezi, români - din străinătate sau din ţară şi, bineînţeles, gazdele de la Cetea. Printre ei, studenţi, tineri intraţi în câmpul muncii, căsătoriţi sau necăsătoriţi. Fiecare cu povestea, căutările, întrebările şi drumul lui către Dumnezeu... Câteodată mărturisite, dar de cele mai multe ori doar întrezărite printre activităţile fiecărei zile sau cuvintele schimbate... Datorită mărturiilor părinţilor Iulian şi Luca, am putea spune că ne-am întâlnit şi cu părinţii Teofil Braşoveanul, Sofronie de la Essex, Paisie Aghioritul, Teofil Pârâian sau cu maica Gavrilia.
A fost o săptămână de discuţii duhovniceşti inedite şi pline de tâlc, legate de ceea ce trăim în fiecare zi. Cuvintele părintelui Sofronie, citate mai sus, ne-au făcut să ne dăm seama că prea adesea explicăm suferinţe inexplicabile, că facem abuz de cuvinte – fie acuzându-L pe Dumnezeu de ceea ce ni se întâmplă, fie, dimpotrivă, jucând rolul avocatului lui Dumnezeu şi vorbind cu prea mare uşurinţă de voia Sa, de pedepse şi rânduieli divine. Cât de puţin înţelegem şi cât de mult putem greşi dând verdicte în ceea ce priveşte situaţiile concrete trăite de noi sau cunoscuţii noştri! Părintele Sofronie însuşi mărturiseşte, în scrisoarea deja citată, că „nu sunt în măsură să dau o explicaţie dramaticei încercări prin care treceţi. Însă, vă avem întotdeauna în rugăciunile noastre cu iubire şi cu durere [...] Astfel tace Dumnezeu, tăcem şi noi.”Tăcerea aceasta nu e nidecum indiferenţă sau resemnare faţă de ceea ce se întâmplă, căci, în cuvintele maicii Gavrilia, „atâta timp cât limba lui Dumnezeu este tăcerea, atunci şi limba iubirii este tăcerea.”[1]Iar, după cum tălmăcea părintele Luca, această tăcere înseamnă, printre altele, şi disponibilitatea de a asculta... Un lucru pe care am uitat să-l mai facem, noi care pretindem că înţelegem judecăţile Domnului şi suntem oricând gata sa-i copleşim cu discursuri pe cei din preajma noastră. Foarte rar găsim timp să ascultăm, căci suntem atât de ocupaţi să ne „aranjăm viaţa”, să ne „realizăm”personal, profesional, ba chiar şi duhovniceşte. În loc să ne oglindim în Hristos, începem să ne comparăm unul cu celălalt, ajungând să ne mândrim cu realizările care ne plasează deasupra celorlalţi, uitând că nimeni nu e de neînlocuit - alt gând drag maicii Gavrilia. Tot din cauza acestei comparaţii, ne mâhnim din cauza neîmplinirilor, uitând că „fiecare om este cu desăvârşire diferit de oricare altul”[2], că fiecare din noi e unic în faţa lui Dumnezeu şi că El „a prevăzut pentru fiecare [...] o cale roditoare în fapte de sfinţenie.”[3]Astfel, pentru că toţi vrem cam aceleaşi lucruri, fără să ne dăm seama intrăm într-un fel de competiţie cu cei din jurul nostru şi atunci începem să-i tragem în jos pe vecinii noştri, efectul final fiind căderea tuturor, a noastră şi a lor; acest lucru ne-a fost ilustrat prin intermediul unui joc simplu, dar grăitor, cu câteva momente înainte de plecare.
A fost o săptămână de viaţă în comuniune... Unii au trăit emoţii puternice, alţii o bucurie lină, alţii o tulburare care ajută la descoperirea de sine însuşi, alţii pur şi simplu s-au odihnit! Nădăjduim că ne-am întors cu toţii la viaţa cotidiană cu năzuinţa de a ne apropia de Dumnezeu în gând şi în faptă, luând-o de la capăt „în fiecare zi”(Luca 9,23), începând cu lucrurile cele mai mici şi aparent nesemnificative, dar care adeseori ne definesc felul de a trăi. Şi astfel „să începem [...], în rugăciune arzătoare, să ne dăruim în întregime lui Hristos, Viaţa vieţii noastre.”[4]
Bogdan Grecu