Sfântul Atanasie ÅŸi împăratul Nichifor Focas. Fondarea Sfântului Munte Athos

„Grădina Maicii Domnului”

 

Athosul este în primul rând un loc de o frumuseÅ£e naturală copleÅŸitoare, remarcat încă din antichitate. Munte care iese din mare, cu un relief spectaculos acoperit de o vegetaÅ£ie abundentă, de la sicomori ÅŸi dafini la terase cu măslini, urcând apoi spre păduri de stejar, castani ÅŸi pini, până la vârfurile de piatră acoperite de zăpadă, Athosul este numit ÅŸi „grădina Maicii Domnului”. Într-adevăr, după tradiÅ£ie, Maica Domnului, în drumul său spre Cipru, însoÅ£ită de sfântul Ioan Evanghelistul, s-a oprit în acest loc, când o furtună a deturnat vasul în această direcÅ£ie, ÅŸi l-a binecuvântat. De atunci, locul acesta i-a fost consacrat ei de Dumnezeu. PrezenÅ£a Maicii Domnului ca povăÅ£uitoare, tămăduitoare ÅŸi stăpână a vieÅ£uitorilor de aici, a fost simÅ£ită încă din vremea primelor aÅŸezări monahale, începând cu secolul al IX-lea. Ea s-ar fi arătat atunci sfântului Petru Atonitul, spunându-i: „[...] există un munte foarte înalt ÅŸi prea frumos care coboară către sud în mare; acesta este muntele pe care l-am ales din tot pământul ca să-l fac Å£inut al monahilor; l-am sfinÅ£it ca să-mi fie sălaÅŸ ÅŸi de aceea se va numi Sfântul Munte; toÅ£i cei ce vor veni să vieÅ£uiască aici ca să lupte cu vrăjmaÅŸul mă vor afla alături de ei toată viaÅ£a”. Într-o primă etapă, până la 963, anul fondării Marii Lavre, predomină prezenÅ£a sihaÅŸtrilor. Însă istoria Athosului ca mare centru al spiritualităÅ£ii ortodoxe ÅŸi ca stat monahal cvasi-independent începe cu venirea aici a sfântului Atanasie. Fapt semnificativ ÅŸi deloc unic în istoria Bisericii, un rol decisiv a fost jucat de prietenia dintre un sfânt ascet ÅŸi un împărat.

 

Sfântul Atanasie ÅŸi împăratul Nichifor Focas

 

Născut într-o familie înstărită din Trebizond, tânărul Abramios a studiat la Constantinopol, unde datorită înzestrărilor sale deosebite a devenit profesor. Însă după întâlnirea cu sfântul Mihail Maleionos, stareÅ£ la o mănăstire din Olimpul Bitiniei, a ales viaÅ£a monahală cu numele de Atanasie. Mihail Maleianos provenea dintr-o mare familie aristocratică bizantină, Focas, nepotul său fiind unul dintre cei mai importanÅ£i generali ai imperiului, Nichifor Focas, care avusese astfel ocazia să-l cunoască pe Atanasie încă înainte de intrarea acestuia la mănăstire, îndrăgindu-l ÅŸi admirându-l deosebit de mult ÅŸi chiar împărtăÅŸindu-i intenÅ£ia sa de a-l urma în viaÅ£a ascetică. După câÅ£iva ani petrecuÅ£i în Olimpul Bitiniei, Atanasie a ajuns la măsurile înalte ale rugăciunii ÅŸi a dorit a se retrage în taină pe Muntele Athos, unde a trăit o vreme neÅŸtiut de nimeni. În timpul acesta, generalul Nichifor, care devenise un personaj de seamă la Constantinopol, a dispus căutarea lui Atanasie prin mănăstirile imperiului, acesta fiind multă vreme de negăsit. În final, prin voia lui Dumnezeu, prezenÅ£a lui a fost dezvăluită, marele general cerându-i să-l însoÅ£ească ca duhovnic ÅŸi sprijinitor în marea sa campanie de recucerire a Cretei. În acelaÅŸi timp, cu resursele puse la dispoziÅ£ie de Nichifor Focas, a început construirea Marii Lavre, un vast aÅŸezământ monahal organizat după modelul mănăstirii Studion din Constantinopol. DeÅŸi promisese să se retragă ÅŸi el pe Sfântul Munte alături de Atanasie, generalul Nichifor, care dobândise un mare prestigiu în cadrul armatei, a profitat de un context favorabil pentru a dobândi coroana imperială în anul 963, în ciuda dezaprobării prietenului ÅŸi duhovnicului său. Cei doi sfârÅŸesc prin a se împăca, Atanasie obÅ£inând în acelaÅŸi an la Constantinopol un decret imperial (chrysobul) prin care se hotăra ca teritoriul Muntelui Athos să fie rezervat călugărilor, fiind pus sub protecÅ£ia directă a împăratului, ceea ce i-a permis să devină un mic stat în stat, autonom chiar faÅ£ă de ierarhia bisericească. Abia în 1312 autoritatea asupra Muntelui a fost cedată de către împărat Patriarhului ecumenic –cum a rămas până azi –, ceea ce totuÅŸi nu i-a ÅŸtirbit autonomia. Rolul unui împărat credincios ÅŸi iubitor al sfinÅ£ilor a fost deci determinant la fondarea Sfântului Munte. Din păcate, Nichifor Focas nu ÅŸi-a putut împlini vechea sa dorinÅ£ă de a se retrage acolo, căci a murit după câÅ£iva ani, asasinat în cadrul unui complot.

 

Un centru al spiritualităÅ£ii ortodoxe

 

În anii următori trecerii la Domnul a sfântului Atanasie (1003), Athosul a devenit un centru spiritual ÅŸi cultural al întregii ortodoxii, fiind marcat de la început de personalitatea complexă a fondatorului său, purtător al marii culturi bizantine a epocii, al teologiei ortodoxe ÅŸi al unei străvechi tradiÅ£ii monastice pe care a împlinit-o la măsurile sfinÅ£eniei. Monahi din toată lumea ortodoxă au venit în Sfântul Munte: georgieni (mănăstirea Iviron), slavii bulgari (Zografu), apoi ruÅŸi (Sfântul Pantelimon) ÅŸi sârbi (Hilandar). Chiar italienii de la Malfi au fondat o celebră mănăstire, vieÅ£uind după regula sfântului Benedict, până când s-au făcut simÅ£ite consecinÅ£ele schismei. Vlahii din Balcani ÅŸi, mai apoi, din Å¢ările Române, au avut în Sfântul Munte o prezenÅ£ă continuă, răsfiraÅ£i în mai multe aÅŸezăminte.

Formele de vieÅ£uire monastică au fost dintre cele mai diverse. Marile mănăstiri erau la început mănăstiri de obÅŸte sau chinoviale (koinovion), organizarea lor fiind inspirată după modelul de la Studion din Constantinopol ÅŸi după regula sfântului Teodor Studitul (toÅ£i monahii au o rânduială de viaÅ£ă comună, cu un sistem colectiv de proprietate, în ascultarea totală faÅ£ă de un stareÅ£). Apoi au apărut ÅŸi aÅŸezăminte idioritmice (adică cu mod de viaÅ£ă propriu sau specific fiecăruia), unde rânduiala de viaÅ£ă a monahilor este diferită, ei fiind grupaÅ£i deseori în mai multe case sub îndrumarea câte unui bătrân, formând împreună un schit idioritmic. Din păcate pentru „tonusul” susÅ£inut de viaÅ£ă duhovnicească din marile mănăstiri de obÅŸte, modul de viaÅ£ă idioritmic s-a răspândit chiar în sânul lor în perioada stăpânirii turceÅŸti, comunitatea fiind formată din mai multe grupuri autonome. Nelipsite de la Athos au fost colibele ÅŸi sihăstriile, mai ales în sudul peninsulei, în pustiile Karulia, Katunakia ÅŸi Sfânta Ana Mică. Aici anahoreÅ£ii trăiesc ÅŸi azi în peÅŸteri sau în jurul unui bătrân, urmând, asemenea peisajului, calea cea mai abruptă a sfinÅ£eniei.

Considerat de unii asceÅ£i cel mai înalt loc de pe pământ, populat de cuceritori ai împărăÅ£iei cerurilor, Muntele Athos a avut inevitabil de înfruntat vicisitudinile multor împărăÅ£ii lumeÅŸti care s-au succedat de-a lungul a o mie de ani. ProtecÅ£ia acordată de împărat s-a dovedit neputincioasă în veacul de anarhie ÅŸi pustiire care a urmat cuceririi Constantinopolului de către cruciaÅ£i la 1204, monahii suferind multe prigoniri, jafuri ÅŸi presiuni din partea acestora. Această suferinÅ£ă a fost un motiv în plus de rezistenÅ£ă a Athosului faÅ£ă de încercările imperiale de unire cu Biserica Apusului în veacurile XIII-XIV, adăugându-se luptei în plan teologic, marcată de mari sfinÅ£i teologi (sfântul Grigorie Palama). Căderea Imperiului bizantin în mâinile turcilor otomani a adus noi încercări. Sultanul a acceptat să respecte statutul de autonomie, dar aceasta nu l-a împiedicat să secătuiască resursele comunităÅ£ii prin nenumărate biruri împovărătoare. Decăderea materială din această perioadă a dus ÅŸi la o decădere intelectuală ÅŸi spirituală care s-a prelungit până în veacul al XVIII-lea, în vremea sfântului Nicodim ÅŸi a publicării Filocaliei (1782). Sub guvernarea statului grec în secolul al XX-lea, Athosul nu a fost ferit de consecinÅ£ele decreÅŸtinării lumii contemporane, însă în ultimii 30 de ani a cunoscut o renaÅŸtere de mare amploare, cu profunde implicaÅ£ii pentru întreaga ortodoxie.

În ciuda vremurilor grele, istoria milenară de sfinÅ£enie neîntreruptă a Muntelui Athos a adeverit cuvântul sfântului Simeon Noul Teolog : ”[...] căci ei vin din neam în neam, prin sfinÅ£ii ce i-au precedat, adăugându-se lor prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu /…/. Astfel, ei alcătuiesc un fel de lanÅ£ de aur, fiecare din ei fiind ca un inel ce se leagă de celălalt prin credinÅ£ă, prin fapte ÅŸi prin iubire, încât ei alcătuiesc în Dumnezeu Cel Unul un ÅŸir ce nu se poate rupe uÅŸor”.

Ioana Georgescu-Tănase