ÃŽmpăratul Constantin ÅŸi epoca lui (270-337)

Împăratul Constantin a schimbat faÅ£a lumii : a restaurat imperiul roman ÅŸi a făcut din el un imperiu creÅŸtin. Imperiul roman, care reuÅŸise să unifice toate teritoriile de la Gibraltar pâna la Eufrat, a dus pâna la capăt un proces de globalizare destul de asemănător cu cel pe care-l cunoaÅŸtem astăzi, cu riscul de a cunoaÅŸte o destabilizare profundă. Din 212, anul edictului lui Caracala, toÅ£i cei care trăiau în imperiu au obÅ£inut cetăÅ£enia romană. Pe nesimÅ£ite, structurile economice au evoluat, ceea ce era profitabil părÅ£ii de răsărit a imperiului, în timp ce structurile administrative ÅŸi juridice nu mai erau adaptate. Valorile tradiÅ£ionale se prăbuÅŸeau : puÅ£ini mai erau încă satisfăcuÅ£i de vechile culte păgâne, ÅŸi mulÅ£i se îndreptau spre tot felul de secte sau religii iniÅ£iatice, provenite mai ales din Orient (asemănător cu gustul de astăzi pentru neopăgânismul New Age). Se manifesta o tendinÅ£ă de a reveni la o mai mare rigoare morală căci „eliberarea” comportamentelor elitelor romane făcuse practic insuportabilă viaÅ£a cotidiană. La sfârÅŸitul secolului al III-lea, împăratul DiocleÅ£ian (244-313) a încercat să reformeze imperiul, dar a ÅŸi vrut să restaureze tradiÅ£ia, ceea ce a însemnat persecuÅ£ie împotriva creÅŸtinilor. Pentru Romani, creÅŸtinii erau văzuÅ£i ca o miÅŸcare foarte subversivă ÅŸi anti-romană: creÅŸtinii refuzau să aducă jertfe la împărat ÅŸi să participe la cultul idolilor. Åži totuÅŸi, politica lui DiocleÅ£ian, n-a dat până la urmă nici un rezultat, iar când DiocleÅ£ian a renunÅ£at la putere, în 305, a izbucnit imediat un teribil război civil, din care Constantin a ieÅŸit învingător.

Tatăl lui Constantin, ConstanÅ£iu, era un latin originar din Balcani. Constantin s-a născut în jurul anului 270 în oraÅŸul NiÅŸ din Serbia de astăzi, atunci un oraÅŸ de garnizoană de lângă graniÅ£a danubiană. Din acest punct de vedere, Constantin este un reprezentant al acestei latinităÅ£i a Europei răsăritene, care mai târziu a fost copleÅŸită de năvălirile slave, dar care după multe evoluÅ£ii istorice, a dat naÅŸtere latinităÅ£ii române. Mama lui Constantin, sfânta Elena, era de cultură greacă, ÅŸi de origine modestă : provenea dintr-o familie de hangii. Dar nu ÅŸtim nici când s-a convertit, nici ce rol a jucat efectiv în tinereÅ£ea lui Constantin. În 293, DiocleÅ£ian decide să-l facă pe ConstanÅ£iu Cezarul părÅ£ii apusene a imperiului; Constantin a fost atunci trimis la curtea lui DiocleÅ£ian, la Nicomidia (astăzi Izmit în Turcia), oficial pentru a fi asociat la putere, dar de fapt pentru a fi Å£inut în captivitate. Constantin era prezent la curtea lui DiocleÅ£ian când au început prigoanele anti-creÅŸtine. Când DiocleÅ£ian a demisionat, ConstanÅ£iu a obÅ£inut din partea lui Galeriu, urmaÅŸul lui DiocleÅ£ian, să-l lase să plece pe Constantin, ÅŸi acesta, plecând în mijlocul nopÅ£ii, a fugit cât de repede a putut, de teamă ca Galeriu să nu-ÅŸi schimbe părerea. În 306, ConstanÅ£iu a murit la York, în Anglia, unde trupele sale au decis să-l proclame pe Constantin „Augustus”. După mai mulÅ£i ani de lupte, Constantin, în 312, reuÅŸea în sfârÅŸit să-l elimine pe adversarul sau cel mai periculos, MaxenÅ£iu, în bătălia de la podul Milvius, lângă Roma. Constantin a devenit atunci stăpânul părÅ£ii apusene a imperiului, înainte de a cuceri în 324 ÅŸi partea răsăriteană. Dintr-un punct de vedere pur istoric, Constantin este cel care restaurează imperiul, ÅŸi care reuÅŸeÅŸte acolo unde DiocleÅ£ian eÅŸuase. Reformează sistemul monetar, armata, – unde creează niÅŸte unităÅ£i de elită pentru a apăra graniÅ£a –, administraÅ£ia, – unde separă funcÅ£ia judiciară ÅŸi fiscală de funcÅ£ia militară. Pe scurt, în timp ce imperiul fusese Å£inut mai ales prin armată ÅŸi printr-o administraÅ£ie minimală, Constantin a dezvoltat funcÅ£ia publică ÅŸi instaurează un stat adaptat unui imperiu universal. De altfel Constantin a restaurat toate însemnele de glorie ale imperiului roman: o dovedesc arcul de triumf pe care-l zideÅŸte lângă Coliseu la Roma, statuia sa colosală de pe forum (al cărei cap se poate vedea astăzi la muzeul de pe Capitoliu) sau, după cucerirea părÅ£ii răsăritene, creaÅ£ia unei noi capitale, Constantinopol. TotuÅŸi, există un însemn al gloriei romane pe care Constantin îl abandonează : când îÅŸi face intrarea triumfala ca învingător la Roma, în 312, după bătălia de la Milvius, refuză să se urce pe Capitoliu ca să sacrifice lui Jupiter, aÅŸa cum era tradiÅ£ia; în statuia colosală pe care a ridicat-o mai apoi Å£ine în mână o cruce cu un stindard purtând monograma lui Hristos.

Într-adevăr, puÅ£in după moartea lui Constantin, unul dintre apropiaÅ£ii săi, Eusebiu din Cezareea, a scris ceea ce i-a povestit împăratul sub jurământ. PuÅ£in timp înainte de bătălia de la Milvius, Constantin, indecis, se ruga la Dumnezeu să-l ajute. Într-o zi, în amiaza mare, Constantin ÅŸi soldaÅ£ii care erau în jurul său au văzut dintr-o dată pe cer o cruce luminoasă, care purta o inscripÅ£ie în greceÅŸte: Ἔντούτῳ, νίκα, adică „întru aceasta, învingi”. NeÅŸtiind ce să facă, în noaptea următoare în timpul somnului i-a apărut Hristos care i-a lămurit sensul acestui semn pe care Constantin l-a adoptat pentru soldaÅ£ii săi. La acesta se poate adăuga povestirea pe care o face puÅ£in după bătălie autorul creÅŸtin LactanÅ£iu, care ne spune cum după un vis din ajunul bătăliei, Constantin a pus să se înscrie pe scuturile soldaÅ£ilor un nou semn care i se revelase, adică monograma făcuta din primele litere greceÅŸti ale numelui lui Hristos (X ÅŸi P). Or, relatarea lui Eusebiu, – reÅ£inută de tradiÅ£ia ortodoxă –, se dovedeÅŸte a fi cea mai bună explicaÅ£ie a schimbării lui Constantin. Din punct de vedere politic, decizia lui Constantin părea iraÅ£ională: creÅŸtinii numărau în cel mai bun caz 10% din populaÅ£ie, ÅŸi marea majoritate îi considerau ca cea mai mare ameninÅ£are pentru puterea imperială. De ce tocmai cel care vroia să restabilească imperiul ar fi ales să urmeze împotriva voirii propriei sale populaÅ£ii un cult minoritar? Iată deci, că prin bătălia de la Milvius, câÅŸtigând imperiul cu ajutorul semnului creÅŸtin, Constantin devenise brusc apărătorul Bisericii ÅŸi al creÅŸtinilor.

În 313 Constantin dă edictul de la Milano: creÅŸtinismul devine o religie licită ÅŸi bunurile confiscate în timpul persecuÅ£iilor lui DiocleÅ£ian sunt restituite. Constantin se proclamă creÅŸtin ÅŸi îi încurajează pe cetăÅ£enii romani să se convertească, lăsându-le totuÅŸi libera alegere. Ia diverse măsuri care arată tuturor favoarea de care se bucura creÅŸtinismul, (spre exemplu instaurarea duminicii ca zi de odihnă). ConstruieÅŸte lăcaÅŸuri de cult: la Roma, palatul de la Latran este oferit papei, în timp ce o mare bazilică este construită pe colina Vaticanului, pe locul moaÅŸtelor Sfântului Petru. Sfânta Elena descoperă Sfânta Cruce la Ierusalim ÅŸi Constantin zideÅŸte bazilica Sfântului Mormânt.

Schimbarea este de anvergură: de pe o zi pe alta, creÅŸtinii nu mai sunt obligaÅ£i să trăiască într-o semi-clandestinitate, în teama că oricând se poate declanÅŸa o nouă persecuÅ£ie. De acum înainte, Biserica, – sprijinindu-se pe puterea imperială –, dispune de mijloace pentru a atinge întreaga populaÅ£ie. Astfel au loc convertiri în masă: timp de un secol, majoritatea populaÅ£iei imperiului se converteÅŸte, iar în 391 împăratul Teodosie poate interzice cultul păgân. Din momentul în care creÅŸtinismul devine religie majoritară se pune problema organizării lui. Constantin, devenit protectorul legitim al Bisericii, intervine în viaÅ£a ei. De exemplu, reuneÅŸte Sinodul de la Niceea în 325 pentru a pune capăt unei probleme dificile, a tezelor lui Arie, – un preot care nega divinitatea lui Hristos –, teze condamnate în cursul acestui sinod. Pe scurt, o revoluÅ£ie inimaginabilă are loc: întreaga lume cunoscută de romani devine creÅŸtină ÅŸi Constantin e proclamat isapostolos, egal cu apostolii. Acesta nu înseamnă că el devenise de pe o zi pe alta un creÅŸtin desăvârÅŸit; de altfel funcÅ£ia imperială avea propriile ei exigenÅ£e: a face războiul, a face faÅ£ă teribilelor lupte ÅŸi rivalităÅ£i familiale legate de acestă funcÅ£ie. De asemenea, Constantin, deÅŸi a condamnat arianismul, a păstrat în anturajul său mai multe personalităÅ£i influenÅ£ate de arianism, într-o epocă în care taberele nu erau clar deosebite, ÅŸi în care mulÅ£i ezitau (ceea ce ne face să notăm că dacă Biserica a condamnat arianismul în 325, ea nu a impus cu forÅ£a ortodoxia, ÅŸi vor trebui mai mult de două secole pentru ca arianismul să dispară).

TotuÅŸi, nu mult timp după moartea sa, în 337, Constantin a fost considerat drept un sfânt de către Biserică. Într-adevăr, Constantin, moÅŸtenitor al puterii lui Augustus, după viziunea de la Podul Milvius, a pus funcÅ£ia imperială în slujba Bisericii. Prin parcursul său personal, care a culminat cu primirea botezului pe patul de moarte (cum se obiÅŸnuia la vremea aceea) în ziua Cincizecimii, Constantin ne dă imaginea unui om de lume care alege să apere creÅŸtinismul într-un context încă predominant păgân, ezitând în politica de zi cu zi, într-o situaÅ£ie politică inedită. Dar dincolo de aceste ezitări, se produce ceva imprevizibil: victoria creÅŸtinismului. Împăratul Constantin a devenit cel care, pe icoanele noastre Å£ine Sfânta Cruce împreună cu mama sa Elena: Sfânta Cruce descoperită de Sfânta Elena la Ierusalim, Crucea care a permis lui Constantin să biruiască, Crucea pe care a făcut-o să triumfe în cele patru colÅ£uri ale lumii.

Ioana Tănase