Patriarhul Fotie ÅŸi papa Nicolae I: criza dintre Constantinopol ÅŸi Roma în secolul al IX-lea

În ultimul articol a fost vorba despre naÅŸterea creÅŸtinătăÅ£ii occidentale în cadrul unui nou spaÅ£iu politic ÅŸi cultural care se îndepărtează din ce în ce mai mult de bizantini. Am văzut cum încoronarea lui Carol cel Mare la Roma, în anul 800, aduce în prim plan ideea unui singur cap al întregii creÅŸtinătăÅ£i, proiect care va preocupa atât împăraÅ£ii germanici cât ÅŸi papii de acum încolo, aflaÅ£i într-o relaÅ£ie complexă de concurenÅ£ă ÅŸi colaborare. Visul hegemoniei universale nu putea să nu afecteze relaÅ£iile dintre Roma ÅŸi Patriarhatul de la Constantinopol. Aceasta a luat însă mai mult timp: până la marea schismă de la 1054, se scurg mai bine de două secole. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, asistăm la o criză ce apare ca o etapă importantă pe calea rupturii. În acea vreme, papalitatea îÅŸi căuta locul într-un spaÅ£iu politic complicat, aflat sub influenÅ£a, pe de o parte, a puterii carolingienilor, care contribuiseră la fondarea statului papal în centrul Italiei, pe de altă parte a bizantinilor, a căror prezenÅ£ă politică ÅŸi spirituală nu dispăruse din Italia, fără a uita rivalităÅ£ile dintre marile familii aristocrate de la Roma, implicate în alegerea papilor. În acest context, papalitatea începe să afirme din ce în ce mai puternic poziÅ£ia sa atât faÅ£ă de puterea laică, cât ÅŸi în sânul Bisericii din Apus ÅŸi din Răsărit, printr-o serie de revendicări care depăÅŸesc dorinÅ£a firească de autonomie, devenind maximaliste. Astfel, papa revendică rolul de ghid moral-politic al suveranilor franci, alături de afirmarea unei autorităÅ£i absolute asupra Bisericii din Occident, iar în ceea ce priveÅŸte celelalte Patriarhii, o preeminenÅ£ă nu numai onorifică, ci o adevărată supremaÅ£ie canonică ÅŸi dogmatică, dorind a fi recunoscut drept cap al Bisericii. Cel care a jucat rolul determinant în acest sens în perioada respectivă a fost papa Nicolae I (858-867), o personalitate deosebit de energică, precursor al marilor papi reformatori care după marea schismă din 1054, începând cu reforma gregoriană, au făcut să triumfe concepÅ£ia lor monarhică asupra Bisericii din Occident. Această politică s-a justificat printr-o reinterpretare a canoanelor anterioare despre întâietatea Romei (recunoscută doar cu titlu onorific de către sinodul ecumenic de la Calcedon, din anul 451) ÅŸi prin două noi texte: falsa „donaÅ£ie a lui Constantin”, ÅŸi un alt fals celebru, „decretalele lui Pseudo-Isidor din Sevilia”, compilaÅ£ie fundamentală a dreptului canonic medieval occidental, abuziv atribuită eruditului episcop Isidor din Sevilia (secolul al VII-lea). De fapt, această compilaÅ£ie este constituită din documente, în marea lor majoritate, inventate, texte recompuse în favoarea papei, redactate în jurul anului 840 la o mănăstire din regiunea oraÅŸului Reims. Are un mare succes în Europa occidentală, fiind folosită de însuÅŸi papa Nicolae I în sprijinul politicii sale. La început deci, papa este mai ales preocupat să pună capăt nesupunerii episcopilor ÅŸi prinÅ£ilor germanici, însă un eveniment neprevăzut îi oferă ocazia de a-ÅŸi formula pretenÅ£iile în raport cu Constantinopolul.

În anul 858, împăratul Mihai al III-lea decide destituirea patriarhului IgnaÅ£iu ÅŸi instalarea unui nou patriarh, Fotie (Phôtios), unul din cei mai străluciÅ£i erudiÅ£i ai vremii sale, autor a numeroase scrieri, un mare învăÅ£ător, profesor la universitatea din palatul Magnaura. În plus, el ocupase din tinereÅ£e înalte funcÅ£ii la curtea imperială, fiind foarte preÅ£uit pentru capacităÅ£ile sale administrative. El era însă mai ales cunoscut pentru viaÅ£a sa spirituală, provenind dintr-o familie profund creÅŸtină, care avusese mult de suferit în vremea iconoclasmului, tatăl său murind ca martir. El ezită îndelung să accepte scaunul patriarhal, dar la insistenÅ£ele împăratului, doritor să se sprijine pe un patriarh ireproÅŸabil, primeÅŸte numirea. Problema canonică de la care izbucneÅŸte criza e legată de faptul că Fotie, ca funcÅ£ionar laic, este hirotonit în decurs de numai o săptămână în toate treptele preoÅ£iei ÅŸi instalat ca Patriarh. Semn al puterii împăratului faÅ£ă de numirea înalÅ£ilor ierarhi, acestă procedură accelerată mai fusese folosită ÅŸi înainte pentru alÅ£i înalÅ£i funcÅ£ionari imperiali deveniÅ£i patriarhi, dar ea era într-adevăr discutabilă faÅ£ă de rânduielile hirotoniei. Atunci partizanii fostului patriarh au decis să facă apel la Roma, ca singur recurs posibil. Sperând să-l câÅŸtige pe Fotie de partea sa, papa Nicolae I trimite delegaÅ£ii săi la Constantinopol cu o decizie în favoarea validării numirii lui Fotie. Văzând însă că nu-l poate influenÅ£a pe Fotie, papa schimbă decizia ÅŸi profită de ocazie pentru a lua o poziÅ£ie tranÅŸantă: el se pronunÅ£ă asupra numirii lui Fotie ca fiind necanonică ÅŸi pretinde reinstalarea fostului patriarh, comportându-se ca un ultim judecător (astăzi am zice o curte de justiÅ£ie supremă), ce se poate pronunÅ£a în ultimă instanÅ£ă asupra oricărei cauze, ridicate în jurisdicÅ£ia oricărei episcopii din sânul Bisericii. După mai mulÅ£i ani de criză, patriarhul Fotie ÅŸi împăratul convoacă un sinod (867) care îl excomunică pe papă, în acelaÅŸi timp în care condamnă anumite practici ÅŸi inovaÅ£ii ale Bisericii din Occident. Din punctul de vedere al istoriografiei catolice, acest sinod a fost desemnat ca „schisma fotiană”, adică cea cauzată de Fotie. Înainte ca unele cercetări moderne să restabilească adevărul, patriarhul Fotie a fost unul din cele mai ponegrite personalităÅ£i bizantine de către partea catolică, perpetuându-se multe calomnii la adresa lui, precum ÅŸi acuza că ar fi fost principalul responsabil pentru criza dintre Roma ÅŸi Constantinopol. Însă, istoriografia ortodoxă îl considera pe Fotie un apărător al ortodoxiei în faÅ£a ofensivei papale, iar Biserica ortodoxă l-a canonizat. Dincolo de aceste lucruri, se poate spune că liniile de separaÅ£ie apar deja aici: mai întâi, problema canonică legată de primatul papal, apoi cea legată de practicile liturgice ÅŸi de mărturisirea de credinÅ£ă în Biserica latină. Patriarhul Fotie avertizase prin scrierile sale împotriva schimbărilor teologice introduse în Biserica germanică, mai ales în privinÅ£a modificării Crezului prin adăugarea lui filioque. TotuÅŸi în epoca respectivă, filioque nu fusese încă adoptat de Roma, rămânând o inovaÅ£ie practicată de clerul germanic (pornind de la sinodul de la Frankfurt, convocat de Carol cel Mare în 794). La problemele canonice ÅŸi teologice se adaugă un litigiu politico-teritorial. Papa Nicolae I le aminteÅŸte bizantinilor de faptul că papalitatea fusese privată de anumite teritorii aflate în jurisdicÅ£ia sa ÅŸi trecute cu forÅ£a în jurisdicÅ£ia Constantinopolului de către un împărat iconoclast (Iliria, pe coasta Adriaticii, unde se instalaseră popoarele slave). Rivalitatea dintre Roma ÅŸi Constantinopol pentru convertirea popoarelor slave marchează această perioadă. Patriarhul Fotie îi trimite pe sfinÅ£ii Chiril ÅŸi Metodie la slavii din Moravia (în Cehia de azi). Misiunea lor se confruntă cu puterea francilor ÅŸi cu ambiÅ£iile episcopilor germanici, drept pentru care, în ciuda crizei dintre Roma ÅŸi Constantinopol, ei caută ÅŸi găsesc sprijin la papa Nicolae I, care era interesant să arate complexitatea relaÅ£iilor de la vremea respectivă.

Însă evenimentele se precipită în anul 867, când printr-o lovitură de palat un nou împărat, Vasile I (fondator al dinastiei macedonenilor), ia puterea ÅŸi îl înlătura pe Fotie din scaunul patriarhal, îl trimite la închisoare în aÅŸteptarea judecăÅ£ii ÅŸi îl cheamă în loc pe fostul patriarh IgnaÅ£iu. La Roma, papa Nicolae I moare la sfârÅŸitul anului, fiind regretat în Occident ca un mare papă al vremii. În noul context politic, Constantinopol ÅŸi Roma, unde Adrian al II-lea este noul papă, caută o soluÅ£ie pentru această criză. În cursul unui conciliu de la Constantinopol (969-870), trimiÅŸii papei cer condamnarea lui Fotie ÅŸi semnarea unui document care recunoaÅŸte primatul papal. Episcopii refuză să accepte dreptul Romei de a interveni în ultimă instanÅ£ă, adică refuză preeminenÅ£a canonică, însă pe de altă parte, după lungi dezbateri, îl condamnă pe Fotie, care este anatemizat ÅŸi pus în închisoare, apoi trimis în exil. Patriarhul a suportat în tăcere grelele acuzaÅ£ii aduse de legaÅ£ii pontificali, numai la sfârÅŸit i-a întrebat: „de ce vă consideraÅ£i judecători?”. Au urmat ani foarte grei de exil pentru Fotie. TotuÅŸi după ÅŸapte ani, la moartea lui IgnaÅ£iu, împăratul îl cheamă din nou pe Fotie în scaunul patriarhal ÅŸi convoacă un nou conciliu, unde trimiÅŸii papei declară anularea deciziilor Romei relative la anatemizarea lui Fotie. Cu aceeaÅŸi ocazie, papa recunoaÅŸte al doilea conciliu de la Niceea relativ la doctrina despre imagini ÅŸi reafirmă Crezul de la Niceea-Constantinopol fără adăugarea lui filioque.

Criza dintre Roma ÅŸi Constantinopol în secolul al IX-lea se opreÅŸte pentru moment aici, ele rămânând în comuniune în sânul aceleiaÅŸi Biserici pentru încă un secol ÅŸi jumătate. În secolul al X-lea, papalitatea se confruntă cu asemenea tulburări politice, datorate luptelor interne dintre familiile romane, nemaiavând mijloacele de a practica o politică hegemonică, politică ce va putea fi reluată abia în secolul următor. În schimb, se afirmă puterea împăratului romano-germanic Otto, care este încoronat la Roma în anul 962 ÅŸi ale cărui trupe recită faimosul filioque.

Ioana Georgescu-Tănase