Duminica Sfântului Toma: De la necredinÅ£ă la credinÅ£ă (prima duminică după PaÅŸti : Ioan 20, 19-31)

De fapt, există două părÅ£i în această Evanghelie minunat alcătuită: arătarea Celui Înviat celor zece apostoli (1) în seara de PaÅŸte ÅŸi arătarea Sa celor unsprezece apostoli în duminica următoare, în aceleaÅŸi împrejurări. Există un paralelism remarcabil între cele două arătări. Prima este istorisită ÅŸi de Sfântul Marcu (16, 14) ÅŸi de Sfântul Luca (24, 36-49) cu multe detalii, în timp ce a doua nu este istorisită decât de Sfântul Ioan care a fost martor ocular al celor două scene.

Prima arătare a lui Hristos Înviat apostolilor Săi are ceva surprinzător ce trebuie subliniat dintru început, ÅŸi anume că Hristos se arată destul de târziu apostolilor Săi pentru că e vorba de duminică seara, iar El a înviat o dată cu prima lumină a răsăritului, spre patru dimineaÅ£a în acel început de primăvară. Domnul S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena ÅŸi celorlalte MironosiÅ£e, aproape imediat după Învierea Sa, apoi celor doi călători către Emaus, spre sfârÅŸitul după amiezii. Va aÅŸtepta deci seara duminicii de PaÅŸti pentru a Se face văzut de cei care sunt ucenicii Săi. Motivul este fără îndoială că Apostolii s-au îndoit ÅŸi că le era frică : nu au crezut nici în cuvintele MironosiÅ£elor, nici în cele ale călătorilor către Emaus (Marcu 16, 13) ÅŸi nici rapida trecere a lui Petru ÅŸi Ioan pe la mormântul gol nu i-a convins. Sfântul Marcu confirmă: « … Åži i-a mustrat pentru necredinÅ£a ÅŸi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat » (Marcu 16, 14). Legătura lui Hristos cu cei care se aflau împrejurul Său, ca ÅŸi cu noi înÅŸine, Å£ine mereu seama de starea inimii celor în cauză, de starea lor lăuntrică. Poate părea lucru de mirare faptul că Apostolii, care trăiau de trei ani cu Domnul ÅŸi care auziseră chiar din gura Sa vestea morÅ£ii ÅŸi a învierii Sale, au putut avea astfel de îndoieli, până la a nu crede celor care văzuseră cu propriii lor ochi. Dar chiar ideea de înviere din morÅ£ii este atât de greu de crezut că mintea noastră nu poate să o imagineze, să o conceptualizeze.

Apostolii, care au fugit când Domnul a fost arestat în grădina Ghetsimani, joi seara în săptămâna patimilor, s-au ascuns în FoiÅŸor (locul Cinei celei de Taină), unde s-au baricadat de « teama iudeilor ». Le e frică să nu fie urmăriÅ£i ÅŸi arestaÅ£i, pentru că ÎnvăÅ£ătorul lor a fost judecat, condamnat ÅŸi executat ca un răufăcător. Totul pare pierdut. Se ascund.

Hristos Cel Înviat intră fără veste în FoiÅŸor, cu toate uÅŸile închise. Prima învăÅ£ătură care se desprinde este teologică : Hristos a intrat cu toate uÅŸile închise pentru că are trupul slavei Sale, pentru că a înviat. A intrat în FoiÅŸor aÅŸa cum a ieÅŸit din mormântul pecetluit (îngerii au dat piatra la o parte, pentru ca Femeile să poată vedea că mormântul era gol). Trupul transfigurat nu mai este supus materiei : este liber, trup duhnovnicesc.

Primul cuvânt al lui Hristos este uimitor : « Pace vouă ». Domnul le dă pacea, pacea Sa, pentru că nu au crezut în El ÅŸi sunt plini de complexe ÅŸi de remuÅŸcări faÅ£ă de el: sufletul lor e sfâÅŸiat. Hristos îi eliberează : v-aÅ£i înÅŸelat părăsindu-Mă ÅŸi necrezând în Mine, dar vă eliberez de greutatea aceasta zdrobitoare ; fiÅ£i deci în pace cu Mine. Fără această iertare dumnezeiască, n-ar putea să meargă către El, nici să-L asculte. Apoi le dă o mărturie clară a învierii Sale, o dovadă: stigmatele Patimii Sale care I se văd pe mâini ÅŸi în coastă (2).

Ucenicii înÅ£eleg ÅŸi sunt cuprinÅŸi de bucurie nesfârÅŸită : sunt din nou ucenicii lui Hristos. Domnul le spune deci a doua oară « Pace vouă », pentru că acum ochii lor s-au deschis: ÅŸtiu că omul care se află în faÅ£a lor nu este o fantomă (cf Luca 24, 38-39) ci Mesia, ÎnvăÅ£ătorul lor mult iubit. Pot deci primi pacea lui Dumnezeu cu toată trezvia. O primesc ca apostoli.

Åži de îndată îi trimite în lume. Domnul nu se sălăÅŸluieÅŸte în evenimentul istoric al Învierii: se grăbeÅŸte să mântuiască tot neamul omenesc, căci aceasta este voia Tatălui Său : « După cum Tatăl Meu M-a trimis, aÅŸa ÅŸi Eu vă trimit ». Åži le dă pe loc cele trebuincioase acestei misiuni : le dă puterea dumnezeiască de a ierta păcatele. Le-o dă prin Duhul Sfânt, suflând asupra lor (« PrimiÅ£i Duh Sfânt »). Într-adevăr, Duhul Sfânt este Cel care împlineÅŸte în apostoli (iar apoi în episcopi ÅŸi preoÅ£i), această putere dumnezeiască (3). Trebuie să subliniem că Hristos dă această putere întregii adunări a apostolilor ÅŸi nu fiecăruia în parte individual (4). Dacă unul dintre ei cade sau se rătăceÅŸte, ceilalÅ£i pot să îndrepte greÅŸeala : se pot îndrepta unul pe altul. Astfel apostolii au primit în câteva zile cele două puteri dumnezeieÅŸti (5) care caracterizează preoÅ£ia: puterea de a sfinÅ£i darurile, la Cina cea de Taină, în Joia Sfântă, ÅŸi puterea de a lega ÅŸi dezlega păcatele, în seara zilei de PaÅŸti.

Dar sfântul Toma nu era de faÅ£ă ! Sunt momente în viaÅ£ă când trebuie să fii prezent. Fiecare dintre noi trebuie să aibă această grijă. TotuÅŸi această « scăpare » a lui Toma va avea un efect binefăcător pentru tot neamul omenesc. Ucenicii îi povestesc totul, iar el nu crede nimic. Toma este un om dintr-o bucată, un adevărat israelit fără vicleÅŸug, cum a spus Domnul despre Natanael. Åži spune sus ÅŸi tare : dacă nu văd ÅŸi dacă nu ating rănile Sale, nu voi crede. Sunt miliarde de oameni ca Toma. Am putea chiar să spunem că toÅ£i suntem Toma. De aceea acest eveniment – care altfel este anecdotic – capătă o amploare universală.

Opt zile mai târziu, se petrece exact acelaÅŸi lucru. Hristos intră în FoiÅŸor la fel ca în seara zilei de PaÅŸti, dar spune o singură dată: « Pace vouă ». O spune pentru Toma, pentru că e singurul care încă se mai îndoieÅŸte. Åži fără nici o introducere, fără a mai spune altceva, Hristos îi arată lui Toma rănile Sale : atinge-Mă. Neînchipuită bunătate a lui Hristos, îngăduinÅ£ă de necrezut a lui Dumnezeu pentru micimea noastră ! Vrei o dovadă, iată că Å£i-o dau. Dar asta înseamnă ÅŸi că îndoiala lui Toma era adevărată : el nu se prefăcea, nu se juca. În aceste cazuri, Dumnezeu răspunde. Doar pe urmă, Domnul îl mustră : « nu fi necredincios, ci credincios ». Toma atunci rosteÅŸte una dintre cele mai frumoase fraze din întreaga Evanghelie ÅŸi din Biblie : « Domnul meu ÅŸi Dumnezeul meu ». A înÅ£eles totul. Este prima oară când un om spune lui Iisus Hristos, învăÅ£ătorului Ieshouah din Nazaret : « Dumnezeul meu » (6). Într-o clipită, inima i-a fost zdrobită de recunoÅŸtinÅ£ă ÅŸi de bucurie. Într-o clipă acest om a întâlnit pe Dumnezeu. A făcut această minunată mărturisire în numele întreg neamului omenesc ÅŸi întreg universul îi este recunoscător.

Domnul dă apoi un cuvânt duhovnicesc de căpătâi, cu caracter universal : « fericiÅ£i cei ce n-au văzut ÅŸi au crezut ». CredinÅ£a lor este mult mai mare ÅŸi mai puternică decât a celor care au văzut. Sunt deja « fericiÅ£i », adică au intrat în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu.

Să mijlocească Sfântul Apostol Toma, până la cea de-a doua Venire, pentru toÅ£i cei care se îndoiesc ÅŸi sunt în întunericul lăuntric. Hristos a înviat!

P. Noël TANAZACQ

Note

1. Doisprezece dintre care a ieÅŸit Iuda, trădătorul, ÅŸi Toma, care nu era acolo.
2. Este o minune că rănile Pătimirii pot apărea pe trupul slavei Sale, căci trupul slavei este desăvârÅŸit : nu poartă nici o urmă a căderii, a bolilor, a infirmităÅ£ilor ÅŸi suferinÅ£elor. Hristos a voit dinadins să le păstreze pentru ca oamenii să ÅŸtie pentru vecie cât de mult i-a iubit Domnul.
3. Dar Apostolii nu vor putea pune în lucrare această putere dumnezeiască decât la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât împărăteÅŸte asupra lor, în acelaÅŸi timp personal (deasupra fiecărui apostol este câte o limbă de foc) ÅŸi colectiv (sunt împreună ÅŸi primesc deopotrivă acelaÅŸi har). Motivul acestei dualităÅ£i este în faptul că, după cum spune Sfântul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), Fiul ÅŸi Duhul sunt « cele două mâini ale Tatălui », care lucrează împreună dar diferit, după caracterul lor ipostatic : Hristos spune transmiÅ£ând harul, iar Duhul făptuieÅŸte, plineÅŸte acest har în Apostoli.
4. Toma care nu era acolo a primit ÅŸi el această putere, pentru că era dintre apostoli.
5. « Puterea » nu trebuie înÅ£eleasă juridic, psihologic sau social, ci într-un sens teologic, ontologic : putere, energie, forÅ£ă, potenÅ£ialitate…
6. Nici chiar Petru nu a spus aceasta. A spus, în frumoasa lui mărturisire : « EÅŸti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu». Este minunat, dar nu este atât de puternic.