Dorul de bunătatea lui Dumnezeu

Nimeni nu ajunge la credinÅ£ă fără a nădăjdui într-o anume fericire, încă din această lume. Bucuria e una din promisiunile făcute de Domnul Hristos ucenicilor săi. TotuÅŸi, în practică suntem nevoiÅ£i să constatăm că această bucurie duhovnicească poate deveni o raritate, ne scapă printre degete, e foarte greu de simÅ£it. Bucuria lăuntrică, înălÅ£area duhovnicească, sentimentul puternic de a iubi ÅŸi de a te ÅŸti iubit par, în anumite etape ale vieÅ£ii, să fi dispărut pentru totdeauna. Din această cauză, prea adesea tragem concluzii greÅŸite din cele mai nefaste pentru viaÅ£a duhovnicească ÅŸi experimentăm o puternică senzaÅ£ie de dezorientare.

„De ce să mă mai rog când nu simt nimic? De ce să mai merg la biserică din moment ce acolo nu fac decât să mă plictisesc? De ce a dispărut ceea ce simÅ£eam atât de adânc, de plăcut ÅŸi care mă făcea atât de fericit în trăirea credinÅ£ei mele? Ce rost ar avea să mă forÅ£ez? N-ar fi acest lucru o pură ipocrizie? Ce s-a întâmplat cu râvna mea de altă dată? Nu mai simt niciun fel de dragoste pentru Dumnezeu.”

AÅŸa cum sentimentele afective, oricât de sincere ar fi ele, nu sunt deloc o dovadă de autenticitate a dragostei, tot la fel absenÅ£a oricărui sentiment afectiv nu e o dovadă că dragostea e inexistentă. Ce înseamnă a iubi, în sens religios, adevărat, duhovnicesc? În mod sigur nu e vorba de a experimenta neapărat înduioÅŸare ÅŸi emoÅ£ii plăcute. Ce spune porunca lui Dumnezeu? “Să iubeÅŸti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta ÅŸi din tot sufletul tău ÅŸi din toată puterea ta ÅŸi din tot cugetul tău...” Dragostea, poate fi ea poruncită? Sentimentele, cum bine se ÅŸtie, nu se poruncesc. AÅŸadar, dragostea pentru Dumnezeu nu e, în esenÅ£ă, o chestiune de sentiment în sensul în care oamenii moderni îl înÅ£eleg prea adesea. Despre ce este, de fapt, vorba? Să îndrăznim s-o spunem: pur ÅŸi simplu de ascultare. Dragostea de Dumnezeu e un act de voinÅ£ă, voinÅ£a de a face voia lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă a renunÅ£a la voia proprie. „De mă iubiÅ£i, păziÅ£i poruncile Mele.” (Ioan 14, 15) A iubi înseamnă a fi ascultător poruncilor lui Dumnezeu ÅŸi ale Fiului Său, Iisus Hristos. Această ascultare constitue o adevărată trăire a Harului.

Iar sentimentele? Sunt ele un lucru de dispreÅ£uit sau aproape neglijabil? Că dragostea se simte sau nu, e un lucru secundar, chiar dacă poate fi o mărturie a harului ÅŸi un îndemn puternic, mai ales la început. Dar a Domnului este a judeca. Căci afectivitatea nu e lipsită de riscuri în viaÅ£a duhovnicească, ba chiar ea poate fi una din cele mai mari piedici în calea dragostei. Ceea ce simÅ£im iubind poate să înlocuiască ceea ce iubim. Åži atunci nu-L mai iubesc pe Dumnezeu, ci această emoÅ£ie care îmi dă un puternic sentiment că exist: de fapt ceea ce iubesc e eul meu! Nu putem iubi în mod spontan decât raportâdu-ne la noi înÅŸine; aÅŸa ne-o cere condiÅ£ia noastră căzută.

DispariÅ£ia dimensiunii afective în viaÅ£a noastră duhovnicească devine astfel o modalitate pentru Dumnezeu de a curăÅ£i dragostea pe care cu atâta uÅŸurinÅ£ă spunem că I-o purtăm. Åži nu ar trebui să ne îndurerăm peste măsură din cauza lipsei sentimentelor în viaÅ£a noastră duhovnicească, nici să ne scufundăm în tristeÅ£e ÅŸi cu atât mai puÅ£in să ne pierdem nădejdea. „Å¢ine mintea în iad ÅŸi nu deznădăjdui!” (Sfântul Siluan) Altfel spus: acceptă că nu mai poÅ£i simÅ£i fericirea pe care Å£i-o dădeau credinÅ£a în Dumnezeu ÅŸi dragostea Lui; acceptă ameÅ£eala golului ÅŸi sentimentul dureros de a fi abandonat. În asemenea încercări ceea ce trebuie să facem e să-i mulÅ£umim Domnului pentru pedagogia Sa dumnezeiască. Căci, să nu ne îndoim, această încercare ne este trimisă de către Dumnezeu pentru un bine pe care-l vom descoperi mai târziu.

Sigur, e posibil ca insensibilitatea mea să fie cauzată de vreun păcat sau de delăsare, de lipsa unei anumite bunăvoinÅ£e de a conlucra cu Harul. Chiar ÅŸi în acest caz, o smerită acceptare a voii lui Dumnezeu, sprijinită pe rugăciune, spovedanie ÅŸi împărtăÅŸanie deasă, gândul la cuvintele Sfintei Scripturi, lectura cărÅ£ilor duhovniceÅŸti veritabile (cele mai vechi sunt de obicei mult mai bune decât ceea ce se publică astăzi) sunt căi mult mai folositoare decât oricare altele pentru a ne mângâia inima ÅŸi a ne face să simÅ£im Harul. Aparent imposibila înviere a inimii mele se face prin Harul lui Dumnezeu, printr-o dăruire totală a persoanei mele lui Hristos, printr-o o renunÅ£are la voia proprie. „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Această renunÅ£are sfântă, chiar sub forma sărăcăcioasă a unei dorinÅ£e abia înfiripate, ce altceva poate fi decât un răspuns din partea lui Dumnezeu? Ascultarea de Dumnezeu, care la modul concret e îndeplinirea poruncilor Sale, este singurul tratament pentru inima mea bolnavă ÅŸi asta pentru că ascultarea de Dumnezeu este singurul mod veritabil de a iubi fără a cădea în iluzia unui sentiment fals. Ea va fi de asemenea singura care mă va putea face să cunosc adevărata dragoste, să mă ducă la simÅ£irea dragostei arzătoare a lui Dumnezeu, semn ca El lucrează în mine cu putere.

Chiar dacă va trebui să aÅŸtept o viaÅ£ă întreagă cu inima însetată, nu voi putea niciodată să încetez a nădăjdui că voi gusta ÅŸi voi vedea cât de bun e Domnul. Lupta mea duhovnicească va fi, de acum înainte, de a continua să cred, cu o siguranÅ£ă netulburată ÅŸi cu orice preÅ£, că Dumnezeu e Mântuitorul meu. Întărit de această nădejde voi cunoaÅŸte nu ceea ce mi-am imaginat ÅŸi dorit în neÅŸtiinÅ£a mea, ci „un fior în inimă, care dă mărturie că Dumnezeu e Dumnezeu în inima mea de om”, experienÅ£ă conÅŸtientă ÅŸi cu atât mai autentică cu cât nu va fi fost căutată pentru ea însăÅŸi.

***

Mama se ascunde de copil, dar acesta căutând-o cu durere, când vede ea aceasta se veseleÅŸte. În felul acesta îl învaÅ£ă să se lipească statornic de ea ÅŸi aprinde în copil iubirea puternică faÅ£ă de ea. “Cel ce are urechi de auzit să audă”, zice Domnul. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara 7,58, Filocalia, vol. 9, în traducerea pr. D. Stăniloaie)

Arhimandritul Jacob