Dorul de bunătatea lui Dumnezeu

Nimeni nu ajunge la credință fără a nădăjdui într-o anume fericire, încă din această lume. Bucuria e una din promisiunile făcute de Domnul Hristos ucenicilor săi. Totuși, în practică suntem nevoiți să constatăm că această bucurie duhovnicească poate deveni o raritate, ne scapă printre degete, e foarte greu de simțit. Bucuria lăuntrică, înălțarea duhovnicească, sentimentul puternic de a iubi și de a te ști iubit par, în anumite etape ale vieții, să fi dispărut pentru totdeauna. Din această cauză, prea adesea tragem concluzii greșite din cele mai nefaste pentru viața duhovnicească și experimentăm o puternică senzație de dezorientare.

„De ce să mă mai rog când nu simt nimic? De ce să mai merg la biserică din moment ce acolo nu fac decât să mă plictisesc? De ce a dispărut ceea ce simțeam atât de adânc, de plăcut și care mă făcea atât de fericit în trăirea credinței mele? Ce rost ar avea să mă forțez? N-ar fi acest lucru o pură ipocrizie? Ce s-a întâmplat cu râvna mea de altă dată? Nu mai simt niciun fel de dragoste pentru Dumnezeu.”

Așa cum sentimentele afective, oricât de sincere ar fi ele, nu sunt deloc o dovadă de autenticitate a dragostei, tot la fel absența oricărui sentiment afectiv nu e o dovadă că dragostea e inexistentă. Ce înseamnă a iubi, în sens religios, adevărat, duhovnicesc? În mod sigur nu e vorba de a experimenta neapărat înduioșare și emoții plăcute. Ce spune porunca lui Dumnezeu? “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău...” Dragostea, poate fi ea poruncită? Sentimentele, cum bine se știe, nu se poruncesc. Așadar, dragostea pentru Dumnezeu nu e, în esență, o chestiune de sentiment în sensul în care oamenii moderni îl înțeleg prea adesea. Despre ce este, de fapt, vorba? Să îndrăznim s-o spunem: pur și simplu de ascultare. Dragostea de Dumnezeu e un act de voință, voința de a face voia lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă a renunța la voia proprie. „De mă iubiți, păziți poruncile Mele.” (Ioan 14, 15) A iubi înseamnă a fi ascultător poruncilor lui Dumnezeu și ale Fiului Său, Iisus Hristos. Această ascultare constitue o adevărată trăire a Harului.

Iar sentimentele? Sunt ele un lucru de disprețuit sau aproape neglijabil? Că dragostea se simte sau nu, e un lucru secundar, chiar dacă poate fi o mărturie a harului și un îndemn puternic, mai ales la început. Dar a Domnului este a judeca. Căci afectivitatea nu e lipsită de riscuri în viața duhovnicească, ba chiar ea poate fi una din cele mai mari piedici în calea dragostei. Ceea ce simțim iubind poate să înlocuiască ceea ce iubim. Åži atunci nu-L mai iubesc pe Dumnezeu, ci această emoție care îmi dă un puternic sentiment că exist: de fapt ceea ce iubesc e eul meu! Nu putem iubi în mod spontan decât raportâdu-ne la noi înșine; așa ne-o cere condiția noastră căzută.

Dispariția dimensiunii afective în viața noastră duhovnicească devine astfel o modalitate pentru Dumnezeu de a curăți dragostea pe care cu atâta ușurință spunem că I-o purtăm. Åži nu ar trebui să ne îndurerăm peste măsură din cauza lipsei sentimentelor în viața noastră duhovnicească, nici să ne scufundăm în tristețe și cu atât mai puțin să ne pierdem nădejdea. „Å¢ine mintea în iad și nu deznădăjdui!” (Sfântul Siluan) Altfel spus: acceptă că nu mai poți simți fericirea pe care ți-o dădeau credința în Dumnezeu și dragostea Lui; acceptă amețeala golului și sentimentul dureros de a fi abandonat. În asemenea încercări ceea ce trebuie să facem e să-i mulțumim Domnului pentru pedagogia Sa dumnezeiască. Căci, să nu ne îndoim, această încercare ne este trimisă de către Dumnezeu pentru un bine pe care-l vom descoperi mai târziu.

Sigur, e posibil ca insensibilitatea mea să fie cauzată de vreun păcat sau de delăsare, de lipsa unei anumite bunăvoințe de a conlucra cu Harul. Chiar și în acest caz, o smerită acceptare a voii lui Dumnezeu, sprijinită pe rugăciune, spovedanie și împărtășanie deasă, gândul la cuvintele Sfintei Scripturi, lectura cărților duhovnicești veritabile (cele mai vechi sunt de obicei mult mai bune decât ceea ce se publică astăzi) sunt căi mult mai folositoare decât oricare altele pentru a ne mângâia inima și a ne face să simțim Harul. Aparent imposibila înviere a inimii mele se face prin Harul lui Dumnezeu, printr-o dăruire totală a persoanei mele lui Hristos, printr-o o renunțare la voia proprie. „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Această renunțare sfântă, chiar sub forma sărăcăcioasă a unei dorințe abia înfiripate, ce altceva poate fi decât un răspuns din partea lui Dumnezeu? Ascultarea de Dumnezeu, care la modul concret e îndeplinirea poruncilor Sale, este singurul tratament pentru inima mea bolnavă și asta pentru că ascultarea de Dumnezeu este singurul mod veritabil de a iubi fără a cădea în iluzia unui sentiment fals. Ea va fi de asemenea singura care mă va putea face să cunosc adevărata dragoste, să mă ducă la simțirea dragostei arzătoare a lui Dumnezeu, semn ca El lucrează în mine cu putere.

Chiar dacă va trebui să aștept o viață întreagă cu inima însetată, nu voi putea niciodată să încetez a nădăjdui că voi gusta și voi vedea cât de bun e Domnul. Lupta mea duhovnicească va fi, de acum înainte, de a continua să cred, cu o siguranță netulburată și cu orice preț, că Dumnezeu e Mântuitorul meu. Întărit de această nădejde voi cunoaște nu ceea ce mi-am imaginat și dorit în neștiința mea, ci „un fior în inimă, care dă mărturie că Dumnezeu e Dumnezeu în inima mea de om”, experiență conștientă și cu atât mai autentică cu cât nu va fi fost căutată pentru ea însăși.

***

Mama se ascunde de copil, dar acesta căutând-o cu durere, când vede ea aceasta se veselește. În felul acesta îl învață să se lipească statornic de ea și aprinde în copil iubirea puternică față de ea. “Cel ce are urechi de auzit să audă”, zice Domnul. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara 7,58, Filocalia, vol. 9, în traducerea pr. D. Stăniloaie)

Arhimandritul Jacob