ÃŽntru această lună, în ziua a douăzeci ÅŸi una, pomenirea Cuviosului nostru Părinte Ilarion cel Mare

Cu toată îndrăzneala pe care i-o dădea încrederea deplină în părintele său duhovnicesc, Ilarion plecă să ducă lupta împotriva demonilor ce locuiau acea înfricoÅŸată pustie, care nu era străbătută decât arareori, ÅŸi atunci de hoarde de tâlhari. Acolo se porni să-ÅŸi biruiască trupul ÅŸi să-i stingă ardoarea tinereÅ£ii prin post aspru. Nu se hrănea decât cu cincisprezece smochine pe zi, după apusul soarelui. În timpul zilei se ruga ÅŸi cânta fără încetare psalmi, arând pământul uscat, numai pentru ca oboseala muncii să se adauge ostenelii rugăciunii, căci acel pământ nu rodea nimic care să poată fi vândut ÅŸi să stârnească ispitele poftelor. Diavolul, astfel aÅ£âÅ£at în propriul său sălaÅŸ de către un tânăr, se năpusti asupra lui, aÅŸa cum făcuse ÅŸi cu Sfântul Antonie. El îi apăru lui Ilarion în chip de fiare sălbatice care încercau să-l înfricoÅŸeze prin zgomote îngrozitoare. Dar toate aceste uneltiri se dovediră zadarnice, căci tânărul îi respingea asalturile prin semnul Crucii ÅŸi pornea el însuÅŸi la luptă râzându-ÅŸi de neputinÅ£a Vicleanului.

De la ÅŸaisprezece până la douăzeci de ani, Ilarion nu a avut alt adăpost decât o colibă înjghebată din tulpini de trestie ÅŸi ierburi care creÅŸteau prin mlaÅŸtini. Apoi ÅŸi-a zidit o chilie, atât de scundă că semăna mai degrabă cu un mormânt decât cu o locuinÅ£ă, ÅŸi se culca pe pământul bătătorit, nespălându-se ÅŸi netăindu-ÅŸi părul capului decât o dată pe an, în ziua de PaÅŸte. Nu a spălat niciodată mantaua de piele pe care i-o dăruise Sfântul Antonie ÅŸi nu-ÅŸi schimba cămaÅŸa decât când aceasta era zdrenÅ£e. ÎnvăÅ£ase întreaga Scriptură pe de rost ÅŸi o rostea cu glas tare ÅŸi stând în picioare cu frică, de parcă Dumnezeu ÎnsuÅŸi S-ar fi aflat dinaintea ochilor săi. De la vârsta de douăzeci ÅŸi unu până la douăzeci ÅŸi ÅŸapte de ani nu a mâncat, în primii trei ani, decât puÅ£ină linte înmuiată în apă rece în fiecare zi; iar în ceilalÅ£i trei ani s-a mulÅ£umit cu pâine presărată cu sare. De la douăzeci ÅŸi ÅŸapte de ani la treizeci de ani s-a hrănit cu ierburi sălbatice; de la treizeci la treizeci ÅŸi cinci de ani, cu ÅŸase uncii (aproximativ 150gr.) de pâine de orz ÅŸi cu puÅ£ine ierburi fierte fără untdelemn. Atins fiind de o boală care i-a slăbit vederea, a adăugat un pic de untdelemn la tainul său ÅŸi a Å£inut aceeaÅŸi rânduială până la vârsta de ÅŸaizeci ÅŸi trei de ani. Văzând că trupul îi slăbise ÅŸi gândind că i se apropia sfârÅŸitul, s-a lipsit de pâine până la sfârÅŸitul zilelor sale, îndoindu-ÅŸi râvna ca un tânăr novice, la vârsta la care alÅ£ii au obiceiul de a slăbi asprimea nevoinÅ£ei. A stăruit în acest fel de a trăi până la fericita sa adormire, ne-mâncând decât după apusul soarelui ÅŸi postind neîntrerupt, chiar și în zilele de sărbătoare ÅŸi în timpul celor mai grele boli.

Aceste nevoinÅ£e mai presus de firea omenească, pe care Sfântul Ilarion le-a purtat pentru dragostea lui Dumnezeu, nu numai că i-au deschis inima către privirea tainelor cereÅŸti, dar harul dumnezeiesc i-a acoperit ÅŸi trupul ÅŸi i-a dat puterea de a săvârÅŸi minuni pentru mângâierea credincioÅŸilor. A vindecat bolnavi ÅŸi a izbăvit un mare număr de îndrăciÅ£i, astfel că, la vârsta de numai douăzeci ÅŸi doi de ani, faima sa se răspândise deja în toată Palestina ÅŸi chiar până în Egipt ÅŸi în Siria. MulÅ£imi mari veneau către el, ÅŸi numeroÅŸi erau cei care îi cereau să ducă traiul îngeresc alături de el, căci până atunci viaÅ£a monahicească nu apăruse încă în Palestina ÅŸi nici în Siria. Astfel, Ilarion a fost pentru aceste Å£inuturi ceea ce Sfântul Antonie a fost pentru Egipt. De altfel, mereu a trimis ÅŸi a primit scrisori de la marele Antonie, care, atunci când i se aduceau bolnavi veniÅ£i din acele Å£inuturi, le spunea: „Pentru ce să veniÅ£i atâta cale, când aveÅ£i acolo pe fiul meu Ilarion?”. Cei care au îmbrăÅ£iÅŸat viaÅ£a pustnicească ÅŸi ÅŸi-au făcut chilii împrejurul Sfântului Ilarion au atins curând numărul de două mii, cu toÅ£ii Å£inându-l drept Părinte ÅŸi călăuză. O dată pe an, la vremea culesului viilor, Ilarion mergea pe la mănăstirile sale, aducându-le hrană duhovnicească pentru tot anul. Această vizită anuală era ÅŸi pentru el un prilej de a aduna mulÅ£imea ÅŸi de a-i dărui învăÅ£ătura sa despre curăÅ£irea sufletului.

Cum obÅŸtea de fraÅ£i pe care îi păstorea ÅŸi mulÅ£imea de bolnavi ÅŸi credincioÅŸi care alergau la sihăstria sa din toate părÅ£ile nu-i mai lăsau nici o clipă de răgaz pentru rugăciunea tainică, îÅŸi amintea cu lacrimi de primii ani petrecuÅ£i în nevoinÅ£ă, necunoscut de nimeni. Ajungând la vârsta de ÅŸaizeci ÅŸi trei de ani, izbuti, plângând fierbinte, să-i facă pe ucenici să primească plecarea sa. Dar când sosi ziua sorocită, mai bine de zece mii de oameni au vrut să-i urmeze peste tot unde s-ar fi dus, pentru a nu fi lipsiÅ£i de harul care coborâse asupra sa. Cu greu a reuÅŸit să-i înduplece să se întoarcă ÅŸi nu a luat cu sine decât patruzeci de ucenici care puteau răbda călătoriile lungi pe jos ÅŸi postul cel de toată ziua. Cum aflase despre moartea Sfântului Antonie, Ilarion se îndreptă către Egipt, pentru a se închina la locurile care fuseseră sfinÅ£ite de ÅŸederea acestuia. Åži vărsând lacrimi multe se închină dinaintea tuturor locurilor ÅŸi a lucrurilor pe care le atinsese Părintele monahilor. La ieÅŸirea din pustia Sfântului Antonie, Ilarion a rătăcit mai departe în căutarea singurătăÅ£ii. Dar oriunde mergea, din pustie până la Alexandria, răspândea în jurul său har, minuni ÅŸi vindecări, aÅŸa încât mulÅ£imi multe veneau în întâmpinarea sa, iar vestea despre el se răspândise pretutindeni, fără a-i lăsa odihnă.

În cursul celor trei ani (360-363) cât a durat tirania lui Iulian Apostatul, mănăstirea Sfântului Ilarion, din apropiere de Gaza, a fost distrusă, iar monahii risipiÅ£i. De aceea sfântul se hotărî să fugă în Libia. De aici, porni pe mare spre Sicilia, gândind că va găsi singurătatea în acele Å£inuturi unde era necunoscut. Dar, silit de mila ÅŸi de iubirea sa de oameni, alungă iarăÅŸi demoni, vindecă bolnavi ÅŸi atrase mulÅ£imile la el. Åži încă o dată fugi din calea lor ÅŸi se duse într-un sat din DalmaÅ£ia, Å£inut ce era încă locuit de barbari. Dar nici aici harul care izvora dintr-însul nu a putut rămâne ascuns: sfântul a ucis o fiară înfricoÅŸătoare care îi înspăimântase pe localnici, ÅŸi astfel i-a adus la credinÅ£a creÅŸtină. Vrând să scape de slava omenească, fugi în timpul nopÅ£ii ÅŸi se urcă pe un vas de negoÅ£ care mergea către insula Ciprului. De-abia sosise în insulă, că îndrăciÅ£ii, cuprinÅŸi de spaimă, începură să strige că Ilarion, robul lui Iisus Hristos, venise pe insulă ca să-i alunge de acolo. Trebui deci să găsească alt sălaÅŸ. Atunci se duse într-un loc pustiu de pe insulă ÅŸi se aÅŸeză într-o peÅŸteră aflată pe un vârf de munte abrupt, unde cu greu se putea ajunge. Aici rămase vreme de cinci ani, primind doar uneori vizita credinciosului său ucenic Isihie, care venea să-i aducă veÅŸti din Palestina. Ajuns la vârsta de optzeci de ani, cu trupul mult slăbit de nevoinÅ£ele aspre, Sfântul Ilarion se găti să lase această viaÅ£ă trecătoare, apoi îi adună în jurul său pe cei câÅ£iva credincioÅŸi care ajunseseră până la sălaÅŸul său. Culcat, în pragul morÅ£ii, Å£inea ochii deschiÅŸi ÅŸi zicea: „IeÅŸi suflete al meu, pentru ce te temi? IeÅŸi, de cine Å£i-e frică? Ai slujit pe Iisus Hristos aproape ÅŸaptezeci de ani ÅŸi te temi de moarte?”. SfârÅŸind aceste cuvinte, ÅŸi-a dat sufletul lui Dumnezeu ÅŸi a fost îngropat de îndată de către ucenici, după voinÅ£a sa, pentru a nu primi cinstea îngropării cuvenite unui sfânt. Peste câtva timp, Isihie a luat trupul Sfântului Ilarion ÅŸi l-a dus în Palestina, pentru a fi cinstit de mulÅ£imea ucenicilor săi.

Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile sfinților, vol. II, luna octombrie