Să mergem cu daruri înaintea Domnului!

publicat in Din pagini de Scriptură pe 12 Septembrie 2022, 19:54

Este de la sine înțeles că orice creștin conștient de relația sa cu Dumnezeu se cuvine ca în zilele venirii sale la sfânta biserică să nu vină „cu mâna goală”. De ce? Pentru că este normal ca omul să‑I mulțumească Domnului pentru toate câte i le dă. Rugându‑ne, mulțumim; închinându‑ne, de asemenea; împărtășindu‑ne, primim Darul cel mai mare, adică, aducându‑ne pe noi înșine Domnului, putem zice: „Am plinit chipul rânduielii Tale.”. Așadar, mulțumim binecuvântând, dar mai mulțumim și jertfind alimente. Darul material este o parte din rodul muncii mele binecuvântate. Vă propunem în paginile următoare o reflecție asupra acestui subiect.

JERTFA A FOST PREZENTĂ ÎN FIREA OMULUI DIN CELE MAI VECHI TIMPURI

În primele pagini ale Scripturii1, unde omul este descris ca dezvoltator de meșteșuguri prin care‑și câștiga existența, fiii lui Adam, Cain și Abel, I‑au adus jertfă lui Dumnezeu din rodul muncii mâinilor lor. „Și a fost așa: după câteva zile Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului, iar Abel a adus și el din cei întâi‑născuți din turmele sale și din părțile lor grase.” (Fac. 4, 3‑4). Traducerea și exegeza Septuagintei ne ajută mult în descifrarea textului: Cain a jertfit din roadele pământului, iar jertfele îi lăsau dreptul autorului lor de a‑și păstra o parte din ele; la Abel a fost vorba, în schimb, de „părțile grase ale turmelor lui”. Mai mult, comentatorul iudeu Filon afirmă că primul copil al omului, Cain, şi‑a adus jertfa după câteva zile, adică a întârziat să‑I mulțumească Domnului pentru cele care i‑au fost înlesnite, lucru care L‑a determinat pe Dumnezeu să‑i pedepsească întârzierea. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că el a adus roade la întâmplare, și nu din cele mai bune, așa cum a făcut Abel. Tot Septuaginta mai evidențiază şi un alt aspect: Cain a jertfit (gest obișnuit), iar Abel a dăruit (lucru deosebit).2

Toate acestea ne împing să extragem câteva învățături care ne sunt de un real folos în viața liturgică: atunci când dorim să Îi mulțumim Domnului pentru cele pe care ni le dăruiește, cum este indicat să procedăm? Mai întâi cred că nu este indicat ca uneori „să dorim” să mulțumim, iar alteori să fim incomodați de gândul că este normal să aducem un dar la biserică. Dat fiind faptul că viața noastră este cel mai mare dar pe care Domnul ni‑l face, la care, cei mai mulți dintre noi, pot adăuga sănătatea, dar și altele, este firesc să Îi mulțumim Domnului. Iar una dintre formele prin care Îi putem spune „mulțumesc” lui Dumnezeu este jertfa materială. Așadar, cu fiecare prezență a noastră la liturghie „să mulțumim Domnului pentru toate câte ni le dă nouă”, să mulțumim cu gura, cu închinăciunea, cu alimente, după putin-ță, cu un ban.

CE ESTE MAI BUN, AL DOMNULUI SĂ FIE

Apoi, darurile se cer a fi de o calitate deosebită. Adică, atunci când aducem ceva, darul nostru este normal să fie pe măsura Celui care ne‑a ajutat în săptămâna trecută sau în ziua tocmai încheiată să ne câştigăm pâinea cea de toate zilele. Înaintea altarului, creștinul nu se cade să vină cu jumătăți de măsură, tânguit și între două ape.3https://apostolia.eu/index.php/who-is-dakota-johnson-currently-dating/dating vocabulary advancedqatar airways cabin crew datinghttps://apostolia.eu/index.php/dating-agency-chelmsford/: „Doamne, Cel ce ai plinit toate prin cuvântul Tău și ai poruncit pământului să scoată multe feluri de roade spre desfătarea și hrana noastră; care pe cei trei tineri și pe Daniel, care erau în Babilon, fiind hrăniți cu semințe, i‑ai arătat mai frumoși decât cei hrăniți cu multe desfătări; Însuți, întru tot Bunule Împărate, și aceste semințe cu multe feluri de roade le binecuvintează și sfințește pe cei ce vor gusta din ele.”8. Știința de astăzi certifică folosul mâncării de origine vegetală.

Hrana obișnuită se cere să fie binecuvântată și pentru a fi scoasă de sub o posibilă influență demonică9, deoarece nu știm cine lucrează și ce simțăminte are în inimă, cât de intens înjură sau se roagă, unde‑i sunt inima și gândul când muncește.

Note:
1. Faptul relatării acestui gest liturgic în al patrulea capitol al Scripturii trimite la universalitatea actului pe care‑l găsim în toate religiile primitive, unde, și astăzi, poate fi studiat și pus în paralel cu formele de bază din care s‑a dezvoltat cultul iudaic.
2. LXX, I, p. 62. Jertfele presupun sacrificiul animalier, iar darul trimite la rodul naturii (Ps. 19, 4). Sacrificiile care se amintesc aici sunt două și, probabil, sunt un rezumat al întregului complex sacrificial al templului, amintit într‑un moment fatal al poporului evreu. Se amintește de minhah, „darul”, acel tip de sacrificiu vegetal pe care‑l prescrie Lev. 2. Partea arsă se numea azkarah, „memorial / amintire”, care‑I amintește Domnului de credincios, ca în Ps. 37, 1. Pe de altă parte, era olocaustul. Gianfranco Ravasi, Il libro dei Salmi, I, Edizioni dehoniane, Bologna, 1983, pp. 378‑379.
3. Noi ne jertfim oare pe deplin, sau cu părere de rău, față de viciile la care nu renunțăm?
4. Liturghier, EIBMBOR, București, 1995, p. 362. Exista credința că primele roade din an au o calitate deosebită, deoarece apar după o perioadă de odihnă a pământului. Lucrul este valabil și la om, care zămislește și crește pe măsura curăției sale interioare. Cu cât înaintează în viață, cu atât mai mult apare uzura (psihică) și fizică. Este ca o zi din viață. Alta este calitatea gândului la primele ore ale dimineții, și alta este după-masă, moment până la care omul a vorbit cu unul și cu altul, a citit diferite lucruri, a auzit, a văzut etc. Deci, este normal să jertfim din primele roade ale viței de vie, ale grâului etc., căci dând Bisericii și săracilor ne arătăm recunoscători pentru cele primite: că a fost ploaie la bună vreme, că nu a bătut grindina, că nu au fost diferite insecte sau ploi ruginii, că am fost sănătoși și am putut munci etc.
5. „Fiecare a zecea parte a pământului, fie din sămânța de pe ogor, fie din fructele pomilor, să fie a Domnului; este o parte preasfântă pentru Domnul.” (Lev. 27, 30).
6. Este potrivit să gândim cât mai cuprinzător, adică să avem în vedere faptul că, atunci când aducem la biserică daruri de mulțumire, nu poate fi vorba de cantități mari. Atunci ce este de făcut? Contactăm preotul și serviciile sociale ale parohiei, care ne pot îndruma către creștinii nevoiași din teritoriu sau către structurile sociale care au în evidență oamenii fără posibilitatea de a‑și procura hrana ori de a‑și asigura cele necesare traiului. Toate intră în criteriile evanghelice, căci Mântuitorul ne spune care sunt faptele ce ne înlesnesc și chiar ne învrednicesc a fi „binecuvântații Tatălui Său”. (Mat. 25, 31‑46).
7. „Și s‑a gândit Daniel în inima lui să nu se întineze cu ospățul regelui și cu vinul pe care‑l bea (acesta), și i‑a cerut mai‑marelui eunucilor (să‑i îngăduie) să nu se pângărească. Și i‑a dat Domnul lui Daniel (să afle) cinstire și har înaintea mai‑marelui eunucilor.” (Dan. 2, 8‑9). Hipolit (a nu se confunda cu Hipolit al Romei), probabil un exeget din Orient, interpretează în cheie hristologică cererea celor patru tineri: ei vor să dovedească astfel că omul nu trăiește doar cu pâine (Deut. 8, 3; Mat. 4, 4). Nu hrana pământească îi dă omului frumusețe și tărie, ci harul lui Dumnezeu, dăruit prin Cuvântul Său. „Au cerut un răgaz de zece zile, pentru a dovedi prin aceasta că omul nu poate dobândi harul lui Dumnezeu decât prin credința în cuvântul vestit de Iisus.” LXX, 6//II, pp. 362, 370.
8. Liturghier, EIBMBIR, București, 1995, p. 354.
9. De multe ori, nouă, preoților, ne este dat să ascultăm cum unii au primit prin mâncăruri diferite farmece; de aceea, facerea semnului sfintei cruci pe alimente cu rugăciunea Tatăl nostru este un mijloc de sfințire și de protejare.