Convertirea la creÅŸtinism a ruÅŸilor (sec. X-XI)

Se povesteÅŸte că ceea ce au văzut la musulmani ÅŸi la creÅŸtinii latini i-ar fi dezamăgit. Însă întorcându-se de la Constantinopol, ambasadorii mărturisesc trăirea de negrăit pe care au avut-o în marea biserică Sfânta Sofia. „Am fost conduÅŸi acolo unde ei îl preamăresc pe Dumnezeul lor ÅŸi nu mai ÅŸtiam dacă ne aflam în cer sau pe pământ. Cu adevărat, nu e pe toată faÅ£a pământului o vedere de o asemenea frumuseÅ£e, că nici nu ÅŸtim cum am putea-o grăi. Åžtim numai că acolo Dumnezeu sălăÅŸluieÅŸte în mijlocul oamenilor; iar slujba lor depăÅŸeÅŸte tot ce am văzut în celelalte Å£ări. Noi nu putem uita acea frumuseÅ£e, ca cel ce a gustat ceva […] ÅŸi nu mai poate rămâne la fel”. Cronica povesteÅŸte cum urmează botezul cneazului Vladimir ÅŸi apoi botezul întregului popor kievean în apele Niprului, săvârÅŸit de către un mare sobor de preoÅ£i veniÅ£i de la Constantinopol, în anul 988.

Cum a fost pregătită această convertire care a marcat istoria Bisericii ortodoxe? Alegerea inspirată a lui Vladimir se face în contextul unui secol de vecinătate între ruÅŸi ÅŸi imperiul bizantin. Dar cine erau ruÅŸii? Termenul de „rus” (în greacă Rhôs) îi desemna la origine pe vikingii scandinavi. Într-adevăr, în secolul VIII, popoarele slave de la nordul Mării Negre au fost organizate politic de ÅŸefi veniÅ£i din clanurile vikingilor, numiÅ£i ÅŸi „varegi”, care se ocupau cu comerÅ£ul între Marea Baltică ÅŸi Marea Neagră, purtaÅ£i fiind de marile fluvii ale acestui spaÅ£iu. AÅŸa cum s-a arătat ÅŸi în cazul bulgarilor, ruÅŸii se nasc prin organizarea unei numeroase populaÅ£ii slave de către membrii unei caste războinice străine care sfârÅŸesc prin a se asimila complet slavilor. Cronica de la Novgorod povesteÅŸte faptele legendare ale primului mare cneaz Riurik, unificator al triburilor slave din acest spaÅ£iu imens, fondator al dinastiei din care se trag cnezii ruÅŸi ÅŸi mai apoi Å£arii până la sfârÅŸitul secolului al XVI-lea. La început aceÅŸti ÅŸefi războinici păgâni sunt o ameninÅ£are continuă pentru BizanÅ£. În 860, Constantinopolul are surpriza unui atac pe mare din partea acestor „ruÅŸi”. Împăratul fiind absent, cetatea e în mare pericol, însă printr-o intervenÅ£ie a Maicii Domnului o furtună împrăÅŸtie navele atacatorilor. Acest celebru episod se petrece în vremea patriarhului Fotie ÅŸi a misiunii sfântului Chiril în regatul cazar, cealaltă mare putere din regiunea Marii Negre. DeÅŸi prima misiune a sfântului Chiril la cazari a fost un eÅŸec, preocuparea pentru creÅŸtinarea acestui spaÅ£iu se manifestă deja la Constantinopol. Desigur, un rol important e jucat de politica defensivă a imperiului, expus atacurilor din partea principalităÅ£ii de la Kiev, care se consolidează în secolul X. Atacurile sunt urmate de tratate de pace, legăturile dintre ruÅŸi ÅŸi BizanÅ£ întărindu-se. În acest context are loc convertirea prinÅ£esei Olga, care a condus principalitatea de la Kiev până la majoratul fiului său Sviatoslav, despre care se scrie cum a fost primită cu cinste la curtea împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul în anul 957. Ea este cinstită în biserica rusă alături de nepotul său cneazul Vladimir ca „sfânta Olga, întocmai cu apostolii”. Botezul Sfintei Olga ÅŸi eforturile ei de a-i întoarce pe ruÅŸi de la slujirea păgână nu au fost decât o pregătire a creÅŸtinării poporului, căci fiul său Sviatoslav a respins credinÅ£a mamei sale, ruÅŸinându-se de acesta în faÅ£a confraÅ£ilor săi de arme.

Lucrarea Sfintei Olga se împlineÅŸte abia prin nepotul său, Vladimir. O neaÅŸteptată ocazie îl pune pe acesta în situaÅ£ia de a salva tronul împăratului bizantin Vasile al II-lea printr-o intervenÅ£ie armată. ÎnÅ£elegerea a fost ca împăratul să-i dea mâna unei prinÅ£ese imperiale ÅŸi ca Vladimir să se convertească împreună cu întregul popor, făcând astfel ca Rusia kieveană să intre în familia statelor creÅŸtine. Potrivit înÅ£elegerii, botezul lui Vladimir ÅŸi căsătoria sa cu prinÅ£esa bizantină Ana au loc la Cherson, în Crimeea, fiind urmate de botezul poporului kievean în apele Niprului (988-989).

Convertirea lui Vladimir nu a fost deloc uÅŸoară, acesta părând la început a fi călăuzit mai mult de motive politice. Vladimir era, ca ÅŸi tatăl său, un fervent închinător la idoli, preÅ£uind ca pe o virtute brutalitatea de ÅŸef războinic ÅŸi trăind cu multe femei, care ÅŸi-a început domnia prin zidirea unui noi templu păgân în Kiev în cinstea zeului fulgerului Perun. AceleaÅŸi surse care descriu viaÅ£a sa violentă ÅŸi pătimaÅŸă, pentru care devenise celebru, mărturisesc însă despre convertirea sa personală completă. ViaÅ£a sa de după convertire a stat drept mărturie întregului popor că botezul său nu fusese doar un gest politic, ci o asumare profundă a harului primit prin botez. Printre faptele sale de după convertire amintim dărâmarea templului păgân pe care-l construise la început ÅŸi zidirea în locul său a unei biserici dedicate Sfântului Vasile cel Mare, ca ÅŸi a unei catedrale în cinstea Maicii Domnului. Considerat un sfânt întocmai cu apostolii, asemenea împăratului Constantin cel Mare, moaÅŸtele sale au fost venerate de-a lungul istoriei poporului rus în mai multe locuri, dintre care Lavra Pecerska de lângă Kiev, unde se află capul său.

La moartea sfântului Vladimir, în 1015, izbucneÅŸte un război pentru succesiune. Doi dintre fii săi, încă foarte tineri, sunt uciÅŸi de fratele lor Sviatopluk, fără ca ei să încerce să scape sau să se apere, preferând a se lăsa omorâÅ£i, asemenea lui Hristos pe cruce. Este vorba de Sfinții Boris ÅŸi Gleb, a căror icoană este nelipsită din bisericile ruseÅŸti. Primii sfinÅ£i martiri ai dinastiei princiare, ei vor fi urmaÅ£i de alÅ£i cnezi care-ÅŸi vor sfârÅŸi viaÅ£a prin mucenicie (dintre care amintim pe sfântul Mihail din Cernigov care ÅŸi-a săvârÅŸit martiriul la curtea Marelui Han al tătarilor, pe sfântul Roman din Riazan ÅŸi pe sfântul Mihail din Tver, victimă a luptelor fratricide pentru putere).

CreÅŸtinarea poporului rus este continuată după moartea sfântului Vladimir de către Iaroslav cel ÎnÅ£elept (1019-1054), care s-a bucurat de o lungă domnie în timpul căreia principalitatea de la Kiev îÅŸi atinge apogeul, înaintea fărâmiÅ£ării politice ÅŸi mai apoi a invaziei tătare (sec. XIII). În vremea lui Iaroslav este zidită la Kiev marea catedrală Sfânta Sofia, după modelul de la Constantinopol, ale cărei splendide mozaicuri s-au păstrat până astăzi. În aceeaÅŸi vreme, în scaunul mitropolitan de la Kiev este numit pentru prima dată un rus ÅŸi nu un grec, mitropolitul Ilarion, un om de o profundă spiritualitate, un neobosit ctitor de biserici ÅŸi un mare învăÅ£ător al credinÅ£ei, de la care se păstrează o celebră Omilie despre lege ÅŸi despre har ÅŸi o scriere teologică în privinÅ£a celor două firi ale Mântuitorului, mărturie a eforturilor sale de a aÅŸeza în dreapta credinÅ£ă biserica ce se năÅŸtea în sânul poporului său.

Consolidarea convertirii la creÅŸtinism a ruÅŸilor este marcată în secolul XI ÅŸi de fondarea mănăstirii de la Grotele Kievului (Lavra Pecerska) de către sfinÅ£ii Antonie ÅŸi Teodosie. Sfântul Antonie, un monah rus atonit, se aÅŸează într-una din grotele din apropierea Kievului după ce egumenul său l-a trimis spunându-i: „du-te, întoarce-te în Rusia ÅŸi fie ca binecuvântarea Sfântului Munte să fie peste tine, căci din tine vor ieÅŸi mulÅ£ime de monahi”. AÅŸa s-a ÅŸi întâmplat, căci prin sfântul Antonie monahismul atonit a purtat roade deosebit de bogate printre ruÅŸi. Ucenicul său sfântul Teodosie, părinte al monahismului rus, a dat mănăstirii prima sa regulă inspirată din cea a Sfântului Teodor Studitul (de la mănăstirea Studion din Constantinopol). Prin monahii iconari, hagiografi ÅŸi cronicari de la Lavra Pecerska se naÅŸte o artă iconografică ÅŸi un stil literar care desigur urmează modelele din cultura greacă ÅŸi slavo-bulgară, dar care va evolua spre forme originale. Astfel apare o cultură scrisă slavonă proprie acestui spaÅ£iu, la originea limbii ÅŸi literaturii ruse. Însă legăturile cu Constantinopolul, cu Muntele Athos, cu slavii din regatul bulgarilor ÅŸi mai apoi al sârbilor vor continua, contribuind la dezvoltarea culturii ÅŸi spiritualităÅ£ii ruse. Mănăstirile atonite bulgară (Zografu), rusă (Sfântul Pantelimon) ÅŸi sârbă (Hilandar) vor conlucra pentru multă vreme în efortul de traducere din greacă în slavonă a moÅŸtenirii SfinÅ£ilor PărinÅ£i ai Bisericii ortodoxe.

Ioana Georgescu-Tănase