Despre Canonul Învierii

Miezul teologic al stihirilor ce formează canonul este într-o strânsă legătură cu textul Sfintei Scripturi, pe de o parte pentru că orice canon este alcătuit având ca model cele 9 cântări biblice pe care creștinii le utilizau frecvent în cult, în primele 6 veacuri, iar pe de altă parte pentru că Sfinții Părinți au înțeles că toate evenimentele importante din Vechiul Testament au fost chipuri și simboluri ale celor viitoare, pe care Mântuitorul Hristos le-a împlinit.

Punând în legătură cântările biblice cu stihirile Canonului Învierii putem vedea această legătură dintre tip și antetip, adică dintre simbol și realitatea simbolizată sau împlinită. Astfel, cele mai importante persoane și evenimente din Vechiul Testament sunt tipuri sau simboluri ale celor împlinite în Noul Testament.

Prima cântare biblică este Cântarea lui Moise (Ieșire XV, 1-19), imn prin care prorocul Îl slăvește pe Dumnezeu pentru că a eliberat poporul evreu, „cu mână tare”, din robia egipteană. Prima stihiră (irmosul sau stihira model) a Odei 1 din canon ne arată că Mântuitorul Hristos, prin Învierea Sa, nu doar că ne mută dintr-un pământ al robiei și al patimilor (lumea fără Dumnezeu) într-un pământ al făgăduinței (Biserica), ci ne dă șansa să fim cetățeni ai Cerului.

De asemenea, salvarea nu mai privește doar poporul ales, poporul evreu, ci toate popoarele, lumea întreagă, pentru care Hristos și-a dat viața. Acest lucru este arătat și de faptul că Slujba Învierii de la miezul nopții are loc în afara lăcașului de cult. Se dă mai întâi Sfânta Lumină în biserică, de pe Sfântul Altar, care simbolizează Mormântul Domnului, însă vestirea Învierii se face în afara lăcașului de cult, pentru ca toată lumea să fie încredințată de aceasta. Paștele nu mai este un Paște al comemorării trecerii evreilor prin Marea Roșie, ci un Paște al Domnului, pentru că El a trecut prin moarte la viață și prin El noi toți trecem „de la moarte la viață și de pe pământ la cer”. În pericopa evanghelică pe care o auzim de fiecare dată în zilele de pomenire pentru cei adormiți, Sfântul Ioan Evanghelistul ne încredințează de acest lucru, zicând: „Adevărat, adevărat vă spun, cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (In 5, 24). Astfel, vedem cum oamenii sfinți numesc viața de pe pământ mai degrabă moarte, pentru că este o viață fragmentată, nedeplină, pentru că Îl vedem pe Dumnezeu„ca în oglindă, în ghicitură”, iar trecerea prin moarte, la viața veșnică în Hristos, începutul vieții și adevărata viață.

Între stihiri răsună exclamația de biruință „Hristos a înviat!”, iar între ode se cântă troparul „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le.”. Prin repetarea acestor cuvinte ni se reamintește Cine a biruit lumea și prin Cine putem și noi birui. Mântuitorul ne îndeamnă: „îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (In 16, 33); și se referă aici la lume, cu tot păcatul, cu suferința, cu moartea și cu iadul care „o înghițea”. De asemenea, se împlinește cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu, înălța-Mă-voi pe pământ.” (Ps. 45, 10). Opriți-vă și vedeți că El este Singurul care a înviat din morți prin propria Sa putere și ne-a tras pe toți la Sine.  

Prima cântare a celei de-a treia ode², fără a se raporta strict la cea de-a treia cântare biblică (Cântarea de laudă a Anei, mama lui Samuil, din I Regi II, 1-10), ne trimite cu gândul la o altă minune pe care Dumnezeu a făcut-o cu poporul evreu, izvorându-i apă din piatră în timpul peregrinării prin pustie, prin toiagul lui Moise. Mântuitorul ne încredințează că El este„piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, care a ajuns să fie în capul unghiului” (Mc 12, 10);iar apostolul Pavel ne spune că „nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar, de zideşte cineva pe această temelie aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului).” (I Cor 3, 11-13).Deci, doar dacă va zidi omul pe această Piatră zidirea sa va dăinui. Hristos nu este o „piatră stearpă, făcută cu minuni”, este veșnic și necreat și din El izvorăsc „izvoare de apă vie”. Poporul evreu a băut apă din piatră și iar a însetat, așa cum era și firesc, însă nefirească era continua lui răzvrătire, care îl ținea departe de adevăratul Izvor duhovnicesc – Dumnezeu. Domnul Însuși ne spune: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.” (In 4, 13-14).

A patra cântare biblică este Cântarea prorocului Avacum (Avac. III, 1-13), care este un imn de slavă închinat lui Dumnezeu cel atotputernic. În ceea ce privește acest din urmă atribut al Dumnezeirii, atât cântarea biblică, dar și textul irmosului de la Oda sau Cântarea a 4-a din Canon, sunt grăitoare. Spune Avacum: „Doamne, auzit-am de faima Ta și m-am temut de punerile Tale la cale, Dumnezeule! Fă să trăiască, în cursul anilor, lucrarea Ta și, în trecerea vremii, fă-o să fie cunoscută! Dumnezeu vine din Teman, și Cel Sfânt din muntele Paran! Slava lui acoperă cerurile și tot pământul este plin de slava Lui! Izbucnire de lumină ca la răsărit de soare, raze vii din mâna lui pornesc! [...] Acolo stă tainic ascunsă puterea Lui.” (Avac. 3, 2-4). Pe acest Avacum, care a văzut slava Celui ce avea să vină, îl chemăm în cântare pentru a fi martor al arătării îngerului la mormânt, care a vestit Învierea, și pentru a fi rugător împreună cu noi.

Stihirile Odelor a 5-a și a 6-a amintesc dimpreună că Domnul, prin coborârea Sa la Iad și prin Învierea Sa, i-a eliberat pe toți cei care Îl așteptau.

(Stihira a 2-a de la Oda a 5-a)

(Prima stihiră de la Oda a 6-a)  

Cea din urmă stihiră este în strânsă legătură cu modelul ei biblic, Cântarea lui Iona (Iona II, 3-10), iar minunea care s-a petrecut cu Iona, aceea că a petrecut trei zile în pântecele unui chit (o balenă) și apoi a fost salvat de Dumnezeu simbolizează, în mod evident, mai mult decât alte minuni din Vechiul Testament: cele trei zile pe care Domnul  le-a petrecut  cu trupul în „inima pământului” și slăvita Sa Înviere.

Revenind la Oda a 5-a, mai precis la prima stihiră, aceasta conține o expresie pe care o găsim și în alte compoziții imnografice (Troparul Nașterii Domnului). Mântuitorul Hristos este numit aici „Soare al dreptății”.

Într-una dintre omilile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Domnul a înviat în prima zi a săptămânii (duminica); nu întâmplător, ci pentru faptul că Dumnezeu a creat în prima zi lumina (chiar înainte de a fi luminătorii cei mari pe cer, care aveau să fie creați în ziua a patra), iar adevărata Lumină a lumii este Hristos, care luminează „pe tot omul care vine în lume” (In 1, 9) și întreaga creație. Astfel, El este „Soare” înainte de soare, pentru toată creația, și Soare al dreptății, pentru că încălzește și luminează pe tot omul prin dragostea Sa jertfelnică. Dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat, paradoxal, în dragostea și în smerenia sa nemărginită, când și-a dat viața pe Cruce pentru noi.

(Prima stihiră a Odei a 7-a)

Această stihiră se află în strânsă legătură cu modelul ei, Cântarea celor trei tineri din cuptorul cu foc (Daniel II, 34-90), și scoate în evidență faptul că purtarea crucii, mărturisirea lui Dumnezeu în suferință și prigoană, duce la izbăvire, la bucurie și înviere. Cei trei tineri, spune Sfântul Ioan Damaschinul în Dogmatica sa³dating a confident woman

hookup clothing storehttps://apostolia.eu/index.php/significado-dating-material/. Canonul imnograficapare în tradiția creștină răsăriteană la începutul secolului al VII-lea, ca o dezvoltare a odei simple sau a troparului. El se înfățișează ca o înlănțuire de cântări compuse după anumite reguli (lucru indicat de însăși etimologia cuvântului grecesc κανών, care înseamnă regulă, normă): metrica isosilabică (versurile trebuie să aibă același număr de silabe), accentul tonic (care trebuie să fie poziționat în același loc, în fiecare vers și în funcție de versurile primei strofe) și acrostihul (care putea fi alfabetic, atunci când se utilizau pe rând literele din alfabetul grecesc la începutul fiecărui vers, sau nominal, atunci când din primele litere ale versurilor se putea distinge numele autorului respectivului canon) (Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărtile de ritual și cântarea bisericească, București, 1937, pp.18-26).

https://apostolia.eu/index.php/dating-when-youre-not-over-someone/. Cântarea a 2-a, care avea ca model o altă cântare a lui Moise (Deut. XXXII, 1-34), în care se amintea de răzvrătirea poporului iudeu și de faptul că a „jertfit demonilor”, nu s-a bucurat de o largă primire în cult și cu timpul a fost elimiată din structura de bază a canonului, lipsind de la majoritatea canoanelor.

3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, București, 2001, p.240

4. Tipicul cel Mare recomandă ca la această Liturghie, după citirea Apostolului, preotul să își schimbe veșmintele, lăsându-le pe cele de culoare roșie sau violet și luându-le pe cele luminate (albe sau aurii), simbolizând prin aceasta biruința asupra iadului și vestind Învierea Domnului din morți  (de aceea și otpustul va fi: „Cel ce a înviat din morți, Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu…”).

5. Primirea Botezului și rânduiala propriu-zisă a acestuia sunt strâns legate de mărturisirea credinței noastre în Preasfânta Treime și în Învierea Domnului.