Eu întru ei ÅŸi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârÅŸiÅ£i întru unime (In 17, 23)

Actul prin care Dumnezeu a făurit omul ÅŸi i-a dat viaÅ£ă unifică Duhul Tatălui ceresc cu elementul cel mai de jos al naturii, Å£ărâna: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu Å£ărână din pământ, a făcut pe om ÅŸi a suflat în faÅ£a lui suflare de viaÅ£ă ÅŸi s-a făcut omul fiinÅ£ă vie” (Fac. 2, 7). Făptura vie reprezintă, prin urmare, uni­ficarea materiei neînsufleÅ£ite cu Duhul lui Dumnezeu dătător de viaÅ£ă, unire care în­globează toate nivelurile CreaÅ£iei, aÅŸa cum o aminteÅŸte rugăciunea Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aÅŸa ÅŸi pe pământ”. Diavolul, vrăjmaÅŸul lui Dumnezeu, al omului ÅŸi al vieÅ£ii, nu poate acÅ£iona decât ru­pând unitatea duhovnicescă a fiinÅ£ei ÅŸi a CreaÅ£iei. El este prin însăÅŸi natura lui cel care desparte ÅŸi învrăjbeÅŸte, aÅŸa cum o indică nu­mele lui: elementul grecesc diaexprimă ide- ea separării; diaballeinînseamnă „a dezbina, a calomnia”, de aici diabolos,„cel care dezbi­nă, ponegreÅŸte, calomniază”.

Åžarpele a pricinuit căderea lui Adam ÅŸi a femeii sale aducând dezbinarea între fiinÅ£a omenească ÅŸi Ziditorul ei, prin încălcarea voinÅ£ei lui Dumnezeu. Acest act de răzvrăti­re împotriva Celui care i-a dat viaÅ£ă despar­te omul în acelaÅŸi timp de Dumnezeu ÅŸi de el însuÅŸi, căci „singurul lucru care ne face să fim oameni cu adevărat este suflarea de viaÅ£ă pe care a pus-o în noi Dumnezeul ÅŸi Ziditorul nostru. Fără ea nu suntem decât Å£ărână, iar Å£ărâna se calcă în picioare. [...] Ceea ce dă valoare omului este tocmai suflarea dumne­zeiască pe care a primit-o în clipa zidirii lui, iar mai apoi a re-zidirii sale în Taina Sfântului Botez. Suflarea aceasta ne face să fim chip ÅŸi asemănare a lui Dumnezeu” (Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al ini­mii). După căderea în păcat a lui Adam, omul ÅŸi-a păstrat înfăÅ£iÅŸarea exterioară, dar ÅŸi-a pier­dut asemănarea cu Dumnezeu ÅŸi natura lui originară de fiinÅ£ă vie, căci rupând legătura cu izvorul vieÅ£ii sale, care nu se află în el, ci în Dumnezeu, s-a condamnat el însuÅŸi la moarte. De aceea a fost spus că „plata păca­tului este moartea” (Rom. 6, 23).

Minciuna ÅŸi moartea sunt cele două for­me de dezbinare care caracterizează natura diavolului ÅŸi acÅ£iunea lui: minciuna ne des­parte de adevăr, moartea ne desparte de viaÅ£ă, iar amândouă ne despart de fiinÅ£a reală a omu­lui, făcut de Dumnezeu după asemănarea Lui. Omul devine astfel în acelaÅŸi timp propriul său vrăjmaÅŸ ÅŸi vrăjmaÅŸul semenilor lui. De aceea istoria omenirii căzută în păcat începe cu uciderea fratelui săvârÅŸită de Cain, act fra­tricid care se reînnoieÅŸte de fiecare dată când un om ucide un alt om. Căci cu toÅ£ii suntem fraÅ£i ÅŸi surori, copii ai aceluiaÅŸi Tată care ne-a dat viaÅ£a ÅŸi nu moartea. Aceasta vine de la dia­vol, vrăjmaÅŸul lui Dumnezeu ÅŸi al vieÅ£ii, care „de la început a fost ucigaÅŸ” ÅŸi care „este min­cinos ÅŸi tatăl minciunii ” (In 8, 44).

Legea lui Dumnezeu este dragostea ÅŸi unitatea tuturor fiinÅ£elor ÅŸi elementelor CreaÅ£iei. Legea diavolului este vrajba ÅŸi dez­binarea între oameni ÅŸi înlăuntrul fiecărui om. Căci omul căzut în păcat este dezbinat prin însăÅŸi natura lui, dat fiind că el s-a rupt de Cel care i-a dat fiinÅ£a ÅŸi viaÅ£a. Punându-se în slujba tatălui minciunii ÅŸi al morÅ£ii, el nu poate aduce decât minciuna ÅŸi moartea, chiar atunci – ÅŸi mai ales atunci – când vrea să re­stabilească unitatea omenirii ÅŸi a lumii prin mijloace omeneÅŸti, politice, militare ÅŸi ideo­logice. Toate încercările diverÅŸilor dictatori megalomani de a lua locul lui Dumnezeu pentru a construi o lume nouă ÅŸi a aduce înfrăÅ£irea între oameni au avut drept rezul­tat final iadul regimurilor totalitare.

Destrămarea lăuntrică ÅŸi dezbinarea între oameni constituie o sursă permanentă de neliniÅŸte ÅŸi de suferinÅ£ă a sufletului omenesc, care nu-ÅŸi va putea afla pacea ÅŸi fericirea atâta vreme cât nu va fi refăcut unirea între om ÅŸi Dumnezeu. Pentru a restabili această unitate, trebuie să nu mai ascultăm de duhul omului pământesc, supus influenÅ£ei celui viclean, ÅŸi să reintroducem Duhul lui Dum­nezeu în fiinÅ£a noastră ÅŸi în viaÅ£a noastră de zi cu zi: „Toate lucrurile pe care le aveÅ£i în faÅ£a ochilor trebuie să le interpretaÅ£i într-o perspectivă duhovnicească, iar această reinterpretare trebuie să o încrustaÅ£i atât de adânc în cugetul dvs. încât, atunci când priviÅ£i un lucru, ochiul să-l vadă sub aspectul lui sensi­bil în vreme ce mintea să contemple în el un adevăr duhovnicesc. [...] Când veÅ£i proceda în acest fel, orice lucru va fi pentru dvs. ca o carte sfântă sau ca un capitol dintr-o carte. Oricare lucru vă va duce cu gândul la Dum­nezeu, ca ÅŸi oriÅŸice ocupaÅ£ie. Åži veÅ£i merge astfel în lumea sensibilă ca într-o lume du­hovnicească. Totul vă va vorbi de Dumnezeu ÅŸi vă va menÅ£ine atenÅ£ia îndreptată către El” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Scrisori de îndrumare duhovnicească).

Hristos a coborât în mijlocul nostru pen­tru a reunifica ceea ce vrăjmaÅŸul lui Dumnezeu a despărÅ£it: cerul ÅŸi pământul, omul de car­ne ÅŸi omul duhovnicesc, duhul omului ÅŸi Duhul lui Dumnezeu, făptura vremelnică ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică: „Deci, dacă este cineva în

Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Åži toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împă­cat cu Sine prin Hristos ÅŸi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lu­mea cu Sine ÎnsuÅŸi, nesocotindu-le gre­ÅŸelile lor ÅŸi punând în noi cuvântul îm­păcării” (2 Cor. 5, 17-19). Prin trupul ÅŸi sângele lui Hristos, omul reface alianÅ£a sa cu Duhul lui Dumnezeu ÅŸi restabileÅŸte în acelaÅŸi timp legătura frăÅ£ească cu toÅ£i seme­nii lui, „ca toÅ£i să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine ÅŸi Eu întru Tine, aÅŸa ÅŸi aceÅŸtia în Noi să fie una” (In 17, 21).

Dragostea este singurul mod de a reali­za unirea omului cu Dumnezeu: „Să iubeÅŸti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, ÅŸi cu tot cugetul tău”, ca ÅŸi unirea cu semenii lui: „Să iubeÅŸti pe aproapele tău ca pe tine însuÅ£i”. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea ÅŸi Prorocii” (Mt 22, 37-39). Dragostea reprezintă cen­trul vital al vieÅ£ii creÅŸtine ÅŸi singura cale care duce la Dumnezeu: „Să nu accepÅ£i în niciun chip să pierzi dragostea, căci nicio altă cale de mântuire nu a fost lăsată oamenilor. [...] Deci cel ce are dragostea îl are pe Dumnezeu însuÅŸi, căci Dumnezeu este dragoste (1 In 4, 8)” (Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit.).

Refacerea unităÅ£ii pierdute între om ÅŸi Dumnezeu este singurul scop real al existenÅ£ei noastre pământeÅŸti, iar Hristos ne-a arătat calea pe care trebuie să o urmăm, pentru ca orice om să poată spune ca El: „Eu ÅŸi Tatăl una suntem” (In 10, 30).