Pacea lui Dumnezeu care covârÅŸeÅŸte orice minte (Fil. 4, 7)

Duhul acestei lumi, si cu deosebire al lumii de astăzi, este în permanenÅ£ă agitat, tulburat, năpădit de griji, neliniÅŸtit, mistuit de patimi si niciodată sătul. Duhul lumesc care ne îndepărtează de Dum­nezeu ÅŸi de propria noastră fiinÅ£ă se întinde în ziua de astăzi în lumea întreagă, precum o mo­limă sufletească: „Duhul lumesc este boală”. „Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaÅ£a firească ÅŸi înaintează către lux, cu atât creÅŸte ÅŸi neliniÅŸtea din ei; ÅŸi cu cât se îndepăr­tează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. [...] Când vedem un om cu o neliniÅŸte mare, cu mâhnire ÅŸi supărare, deÅŸi le are pe toate – nu-i lipseÅŸte nimic –, tre­buie să ÅŸtim că îi lipseÅŸte Dumnezeu” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceÅŸti I).

Duhul lumesc este tot atât de limitat ÅŸi mu­ritor ca omul trupesc ÅŸi va pieri împreună cu acesta. AÅŸa încât cel care îÅŸi consacră existenÅ£a lucrurilor pământeÅŸti nu urmează calea vieÅ£ii, ci calea morÅ£ii, căci fără Dumnezeu toate căi­le lumeÅŸti duc la moarte, astfel încât moartea devine atotputernică precum un dumnezeu. ConÅŸtiinÅ£a existenÅ£ei noastre trecătoare ÅŸi sor­tită morÅ£ii este prezentă în cugetul ÅŸi în inima oricărui om ÅŸi din această spaimă fundamen­tală izvorăÅŸte neliniÅŸtea lăuntrică, permanen­tă ÅŸi fără leac, a omului care s-a lepădat sau s-a îndepărtat de Dumnezeu. Căci el ÅŸtie foarte bine, chiar dacă se străduieÅŸte să uite, că „tot ce există în această lume este asemenea spu­mei care apare ÅŸi dispare la suprafaÅ£a apei, ase­menea unui vis sau unei umbre. [...] Căci în momentul morÅ£ii va trebui să părăsim totul, nu numai ceea ce posedăm, ci chiar ÅŸi lumea ÅŸi propriul nostru trup” (Sf. Tihon din Zadon- sk, Scrisori din chilie). Åžtiind că sfârÅŸitul vieÅ£ii pământeÅŸti este inevitabil ÅŸi poate veni în ori­ce clipă, ÅŸtiind că mai devreme sau mai târziu va pierde totul, omul fără Dumnezeu nu-ÅŸi află niciodată ÅŸi niciunde pacea, ÅŸi chiar bucuriile lui sunt urmate de amărărciune, căci ele sunt tot atât de trecătoare ÅŸi pieritoare ca toate lu­crurile lumeÅŸti: „Momentele noastre fericite au gust de moarte” (Sora Emmanuelle).

Acolo unde nu este Dumnezeu, nimic nu poate exista. Ceea ce numim moarte nu este altceva decât absenÅ£a lui Dumnezeu, tot aÅŸa cum absenÅ£a oxigenului pricinuieÅŸte moartea trupului, iar absenÅ£a apei, moartea peÅŸtelui: „Ceea ce se întâmplă cu peÅŸtele care a ieÅŸit din apă se întâmplă cugetului omenesc când nu-ÅŸi mai aminteÅŸte de Dumnezeu ÅŸi se împrăÅŸtie în gândurile lumeÅŸti” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Cel care pune lumea în locul lui Dumne­zeu pune moartea în locul VieÅ£ii. Astfel, doc­trinele materialiste, care afirmă că „în momen­tul morÅ£ii fizice, omul dispare în mod iremediabil ÅŸi în întregime”, ne fac să credem că moartea este destinaÅ£ia finală ÅŸi naturală a existenÅ£ei ÅŸi că numai omul muritor este real: „Mi se poate repeta la nesfârÅŸit că moartea este un fenomen natural, o lege perfect evidentă, în sinea mea eu simt foarte bine că nu este aÅŸa ÅŸi chiar că este ceva împotriva naturii” (Părin­tele Alexandre Schmemann, Voi toÅ£i care sunteÅ£i însetaÅ£i).

Dacă toÅ£i oamenii ar fi orbi din naÅŸtere, or­birea ni s-ar părea un lucru normal ÅŸi natu­ral. Tot aÅŸa, dat fiind că toÅ£i oamenii sunt mu­ritori, doctrinele materialiste ne fac să credem că moartea ÅŸi neantul sunt destinaÅ£ia finală ÅŸi firească a tuturor vieÅ£uitoarelor - omul fiind în această privinÅ£ă perfect egal cu musca sau furnica. A crede în omul muritor este o formă de rătăcire mintală, aidoma delirului unui ne­bun care ÅŸi-a uitat identitatea reală si îÅŸi închi­puie că este un personaj imaginar. Căci omul real a fost creat nemuritor, după chipul ÅŸi ase­mănarea Tatălui său. A crede în moarte înseam­nă a nu crede în Dumnezeu, iar a nu crede în Dumnezeu înseamnă a crede în vrăjmaÅŸul VieÅ£ii, al lui Dumnezeu ÅŸi al omului. Astfel în­cât omul care s-a lepădat sau s-a îndepărtat de Dumnezeu ÅŸi-a făurit un idol după chipul vrăjmaÅŸului său, tatăl minciunii, al suferinÅ£ei ÅŸi al morÅ£ii, care, nefiind decât neant, nu ne poate da altceva decât neantul. Fiecare om, credincios sau nu, resimte înlăuntrul său lipsa adevăratei VieÅ£i ÅŸi a FiinÅ£ei reale, nepieritoa­re. De aceea, „sentimenul fundamental al ini­mii noastre este tristeÅ£ea. Aceasta înseamnă că, oricât am încerca noi să înăbuÅŸim acest plânset, el răzbate din străfundul inimii noas­tre, în pofida tuturor veselirilor ameÅ£itoare, ÅŸi îi spune omului cu glas desluÅŸit: «Încetea­ză să te mai veseleÅŸti întru uitare de sine! Tu, cel ce ai căzut, mult ai pierdut! Vezi mai bine dacă nu există un mijloc să redobândeÅŸti cele pierdute!»” (Sf. Teofan Zăvorâtul, ÎnvăÅ£ături ÅŸi scrisori despre viaÅ£a creÅŸtină). Atât timp cât omul nu-ÅŸi va fi regăsit adevărata sa fiinÅ£ă dumnezeiască ÅŸi nemuritoare, sufletul lui nu-ÅŸi va putea afla pacea, ci numai o amorÅ£eală adormitoare a cugetului, prin care vrăjmaÅŸul încearcă să paralizeze forÅ£ele vii ale fiinÅ£ei, pentru a ne face să încetăm lupta pentru mân­tuirea sufletului: „Când omul se află sub pu­terea celui rău ÅŸi când cunoaÅŸte o înÅŸelătoare pace lăuntrică de lungă durată, el nu este su­pus ispitei ÅŸi diavolul nu îl tulbură. De aceea, SfinÅ£ii PărinÅ£i ne spun: «Când vezi că ai par­te de o pace statornică ÅŸi netulburată, bagă de seamă, nu te afli pe calea cea bună». Aceas­ta înseamnă că faci ceva care este pe placul celui rău; el nu te supără pentru că te Å£ine în puterea lui” (StareÅ£ul Tadei, op. cit.).

Această falsă pace lăuntrică este o consecinÅ£ă a mândriei care ne întunecă min­tea ÅŸi ne împiedică să vedem adevărata stare a sufletul nostru, precum un bolnav care nu-ÅŸi cunoaÅŸte boala ÅŸi se crede sănătos. În vreme ce pacea care vine de la Dumnezeu dă naÅŸtere smereniei, pocăinÅ£ei ÅŸi renunÅ£ării la voinÅ£a pro­prie, căzută în mrejele celui necurat. Numai atunci când vom fi izgonit din inima noastră idolii omului pământesc ÅŸi înÅ£elepciunea aces­tei lumi, care „este nebunie în faÅ£a lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19), numai atunci vom putea primi în cugetul ÅŸi inima noastră cunoaÅŸterea vie a lui Dumnezeu: „Nimeni nu are înÅ£elegere dacă nu are smerenie. Cel care nu are smerenie nu pricepe nimic. Åži nimeni nu este smerit fără să aibă pacea. Cel care nu are pacea nu poate fi smerit. Åži nimeni nu poa­te afla bucuria dacă nu are pacea. Oricare ar fi căile pe care merg oamenii în lume, ei nu-ÅŸi vor afla niciunde pacea atâta vreme cât nu-si vor întări nădejdea în Dumnezeu” (Sf. Isaac Sirul, op. cit.).În lume sau în sufletul omului, oriunde aflăm tulburare, neliniÅŸte, spaimă, dez­binare, acolo Dumnezeu este absent ÅŸi cel ne­curat i-a luat locul: „Pentru nimic în lume să nu aveÅ£i neliniÅŸte. NeliniÅŸtea este a diavolului” (Paisie Aghioritul, op. cit.).

A crede în Dumnezeu înseamnă a crede în Adevăr ÅŸi nu în minciună, a crede în Bine ÅŸi nu în rău, a crede în Bucurie ÅŸi nu în suferinÅ£ă, a crede în ViaÅ£ă ÅŸi nu în moarte. A crede în Dumnezeu înseamnă a crede că nimic nu se în­tâmplă fără îngăduinÅ£a Lui ÅŸi că, prin urmare, chiar ÅŸi suferinÅ£ele, înfrângerile, necazurile ÅŸi în­cercările dureroase pe care le întâlnim în aceas­tă lume ne sunt de folos într-un fel sau altul ÅŸi ne-au fost date spre binele nostru - pe căi ne­pătrunse de mintea omenescă -, fără de care Dumnezeu nu le-ar fi îngăduit. Căci „dacă totul vine de la Dumnezeu, cum ar putea cel Bun să pricinuiască răul?” (Sf. Vasile din Cezareea, Dumnezeu nu este făcătorul răului).

Prin urmare, omul care are credinÅ£ă nestră­mutată în Cel de sus nu are niciun motiv de tea­mă ÅŸi îngrijorare, dat fiind că „Dumnezeu este singurul Care poate împlini toate dorinÅ£ele su­fletului omenesc. [...] În epoca schizofrenică în care trăim nimic nu este mai important de­cât a avea în cuget ÅŸi în inimă pacea lui Dumnezeu” (StareÅ£ul Tadei, op. cit.).Trebuie să păstrăm această pace lăuntrică în orice îm­prejurare ÅŸi să încercăm să o transmitem celor măcinaÅ£i de îngrijorare, griji lumeÅŸti ÅŸi gânduri întunecate: „FericiÅ£i făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 9).