Dumnezeul pe care îl slujești este propria ta poftă

Legenda lui Faust întruchipează destinul tuturor oamenilor care s-au rupt de Dumne­zeu si a căror existență se situează exclusiv în spațiul si timpul lumii pământesti, în care totul este vremelnic si supus morții: „M-am uitat cu luare aminte la toate lucră­rile care se fac sub soare si iată: totul este desertăciune si vânare de vânt!” (Ed. 1, 14). Lipsită de dimensiunea ei spirituală, viața omenească îsi pierde sensul, iar existența pămân­tească acaparează în întregime cugetul si inima omului, devenind un idol care ia locul lui Dum­nezeu. Prin urmare, omul stăpânit de duhul lumesc devine – cu sau fără voia lui, în mod constient sau nu – vrăjmasul lui Dumnezeu: „Cel ce gândeste cele pământesti, nu cele de sus, prin însuși acest fapt se întoarce de la cuvân­tul lui Dumnezeu, îl disprețuiește și îl nesocotește” (Sf. Tihon din Zadonsk, Des­pre îndatoririle crestinului față de sine însuși).

Cel care, precum Faust, alege împărăția acestei lumi în locul Împărăției Cerurilor cade în cea de-a treia ispită a lui Hristos în pustie: „Din nou diavolul L-a dus pe un munte foar­te înalt și I-a arătat toate împărățiile lumii și slava lor. Åži I-a zis Lui: Acestea toate Å¢i le voi da Å¢ie, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie” (Mt. 4, 8-9). Ca orice lucru care vine de la cel viclean, ispita este o minciună și o nălucire, un miraj în pustiul nesfârșit al unei lumi în care neantul a luat locul lui Dum­nezeu: „În ceea ce mă privește, mi s-a părut întotdeauna un lucru uimitor și de neînțeles îndârjirea și entuziasmul cu care propaganda anti-religioasă se luptă, ca să spunem așa, în numele acestui neant. Ar reieși de aici că spul­berarea omului în neant este un lucru foarte bun, ba chiar minunat” (Părintele Alexandre Schmeman, Voi toți care sunteți însetați).

Toate câte necuratul ni le propune și ni le oferă – bogății, putere, plăceri, faimă, ranguri înalte și toate celelalte bunuri lumești – aparțin acestei lumi trecătoare și pieritoare și se vor spulbera ca o nălucire în ceasul morții și chiar mai înainte: „Consideră că sunt niște vise toa­te cele bune sau rele care i se întâmplă trupu­lui de carne. Căci va trebui să te desparți de ele nu numai în ceasul morții. Deseori ele te părăsesc și se retrag chiar înainte de moarte” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).Ispita răs­punde întotdeauna unei nevoi, unei dorințe sau ambiții a omului muritor, iar obiectul ei este întotdeauna un lucru din această lume, care se va destrăma cu timpul și va dispărea fără urmă, precum un vis. Prin urmare, cel care alege acel lucru părelnic și trecător alege în realitate neantul, dat fiind că, așa cum spu­ne un cuvânt al înțelepciunii orientale, „ceea ce nu exista ieri și nu va mai exista mâine nu există nici astăzi”.

Cei care adună bogății pe pământ, „unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură” (Mt. 6, 19), nu agonisesc nimic, „de­oarece mai devreme sau mai târziu toate vor deveni praf, iar cei fericiți lumește își vor afla sufletul nefericit”. „Cei ce sunt nepăsători pen­tru mântuirea sufletelor lor și încearcă să afle bucurie și odihnă în această viață deșartă se chinuiesc mereu și se încurcă în angrenajele lumești cele nesfârșite, trăind încă de aici în iad” (Paisie Aghioritul, Epistole).

Lumea a fost făcută de Dumnezeu, dar căderea în păcat a lui Adam, care era regele acestei lumi, a rupt legătura între zidire și Ziditorul ei, iar necuratul a pus stâpânire în același timp pe duhul lui Adam și pe această lume, care a devenit astfel o ispită și o capca­nă a celui rău. De aceea, „aproape totul în această lume pare să spună omului: renunță la setea ta spirituală, leapădă-te de ea și vei trăi îndestulat, fericit și bine sănătos [...]. Trebuie să înțelegem că trăim sub tirania unor ideo­logii simpliste, a unor teorii care au hotărât o dată pentru totdeauna că lumea și viața nu pot fi înțelese decât prin tabla înmulțirii, sin­gurul instrument capabil să dea răspuns la ori­ce întrebare, fără excepție” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.).

Ispita se manifestă întotdeauna printr-o inversare a valorilor. Răul apare ca un lucru bun și atrăgător: Eva a socotit că „rodul po­mului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știin­ță” (Fac. 3, 6), iar binele apare ca fiind dăună­tor sau smintit și împotriva firii: „FAUST: Smerenia, rugăciunea, pocăința, ce rost au toate acestea? / ÎNGERUL BUN: Ele sunt mijloace pentru a ajunge în ceruri. ÎNGERUL RÄ‚U: Ba mai curând năluciri și rătăciri nebunești / Care îi prostesc pe cei care se fo­losesc de ele cel mai des” (Christopher Marlowe, op. cit.).

Inversarea valorilor a devenit un fenomen de masă în lumea modernă: credința în Dumnezeu este disprețuită, defăimată, luată în batjocură, considerată ca fiind o rămășiță a trecutului, în timp ce plăcerile acestei lumi și bunăstarea materială au devenit valorile su­preme ale omenirii din zilele noastre. Ispita este motorul însuși al societății de consum și al industriei publicitare. Dar rădăcina răului nu se află în lume, nici în lucrurile exterioare, căci Dumnezeu este prezent pretutindeni, iar „dacă toate vin de la Dumnezeu, cum ar pu­tea oare răul să vină de la Bine?” Răul „nu are o existență proprie, ci provine de la stricăciu­nile sufletului”, în măsura în care omul s-a în­depărtat de Dumnezeu: „Acesta este răul: fap­tul de a se îndepărta de Dumnezeu” (S£ Vasile cel Mare, Dumnezeu nu este autorul răului).

Orice lucru e bun dacă ne apropie de Dumnezeu și orice lucru e rău dacă ne înde­părtează sau ne desparte de El. Astfel încât chiar și căderea în ispită și păcatele noastre pot fi bune dacă sunt urmate de căință sinceră și de întărirea credinței în Dumnezeu. Tot așa, calitățile noastre morale și faptele noastre bune pot deveni rele dacă ne sporesc mândria și iu­birea de sine. Viața pământească nu este sco­pul existenței noastre, ci o cale ce ne-a fost dată pentru a regăsi adevărata noastră viață preafe­ricită și veșnică în împărăția lui Dumnezeu: „Nu gândi și nu face nimic fără ca scopul tău să se afle în Dumnezeu. Căci cel care călătorește fără scop se ostenește în zadar” (Marcu Ascetul, Despre legea spirituală).