Rugăciunea de foc

Fiind un moment de inaltă trăire du­hovnicească, ne pregătiserăm cu toÅ£ii să mer­gem la acea mănăstire, ca să rânduim cele necesare pentru tundere ÅŸi să fim alături de PreasfinÅ£itul când va lua foarfeca in mână ÅŸi va zice: „De ce ai venit frate căzând la Sfântul Altar si la această sfântă însoÅ£ire?” iar tânărul frate urmând să răspundă: „Dorind viaÅ£ă pust­nicească, cinstite părinte!”.

Toate au fost rânduite după carte, iar noi, cu toÅ£ii, aÅŸteptam cu emoÅ£ie clipa in care va incepe slujba ÅŸi la strană se va cân­ta: BraÅ£ele părintesti sârguieste a le deschide mie.,urmând ca PreasfinÅ£itul să-l ia sub mantie pe fratele ce urma să primească tun­derea ÅŸi să-l aducă până in faÅ£a uÅŸilor impărăteÅŸti, unde se face de obicei primi­rea chipului ingeresc.

AÅŸa s-a rânduit că eu am fost pus, cu as­cultare, să stau lângă PreasfinÅ£itul, cu cartea deschisă spre ierarh, urmărind slujba ÅŸi cele ce trebuiesc spuse. Eram cuprins cu toate simÅ£urile in această ascultare, care mi se pă­rea ceva cu adevărat inălÅ£ător ÅŸi urmăream rând cu rând fiecare stih, fiecare tropar, fie­care rugăciune care trebuia rostită, ca nu cum­va, din neglijenÅ£a mea, să se incurce ceva.

Rugăciunea ne furase pe toÅ£i, am uitat de timp, nu mai ÅŸtiam ce oră era ÅŸi de fapt când ar fi trebuit să inceapă slujba, ÅŸi iată că stra­na cânta deja, PreasfinÅ£itul păÅŸea agale cu mantia arhierească dinspre pronaos spre uÅŸile impărăteÅŸti, iar pe feÅ£ele celor prezenÅ£i fugea timid câte o lacrimă la auzul troparului care răsuna: „BraÅ£ele părintesti sârguieste a le deschi­de mie..., Spre bogăÅ£ia cea necheltuită a îndu­rărilor Tale căutând acum, Mântuitorule, nu trece cu vederea inima mea cea sărăcită...”.

PreasfinÅ£itul a ajuns până in faÅ£a altaru­lui, unde eu ii Å£ineam molitfelnicul deschis, iar din acea clipă slujba tunderii propriu-zi- se a inceput. Am uitat să vă spun un detaliu important, la slujbele de tundere, monahii care asistă poartă toate însemnele monahale pe care le-au primit ei însisi la tundere: paramanul, dulama, centura, rasa, sandalele, pot­capul, crucea, camilafca, mantia si nu în ulti­mul rând metaniile. Monahii sunt îmbrăcaÅ£i ca niste ostasi adevăraÅ£i ai lui Hristos, ca unii care sunt gata în orice clipă de lupta cea du­hovnicească, căci asa zice si apostolul Pavel către Efeseni, si anume: „FraÅ£ilor, îmbrăcaÅ£i-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteÅ£i sta împotriva uneltirilor diavolului!”. Åži în acest chip, monahii îl primesc pe noul ostas în oastea cea duhovnicească, în obstea monahală, în frăÅ£ia cea pentru Hristos, îl primesc cu toate onorurile duhovnicesti, ca să arate cu adevă­rat Slava Celui pentru care urmează să se le­pede de lume.

Dar ce se întâmplă? Slujba mergea linistit înainte, eu îl priveam cu cea mai mare atenÅ£ie pe PreasfinÅ£itul, Å£inând cartea îndreptată că­tre dânsul, iar PreasfinÅ£itul îsi îndreptă din- tr-o dată privirea către mine, ochii îi cres­cuseră mari de sub ochelari, piciorul drept i se pornise în faÅ£ă de parcă ar fi vrut să păsească, îsi ridică braÅ£ul drept întinzând mâna în direcÅ£ia mea, prinzând în acelasi timp si o parte din mantie, într-un cuvânt se pornise către mine de parcă văzuse o ară­tare si voia să mă ia si pe mine sub mantia arhierească ca să mă acopere.

Vă mărturisesc că atunci mi-au trecut o sumedenie de gânduri prin minte, ce oi fi gresit?, oare am încurcat paginile din carte, am uitat să fac ceva? Doamne iartă-mă, că pentru ale mele neputinÅ£e cu siguranÅ£ă ceva am încurcat....

De gresit ca de gresit, de încurcat ca de încurcat, mai treacă meargă, primeste Domnul pocăinÅ£a mea, dar si ceilalÅ£i fraÅ£i din biserică au amuÅ£it si mă priveau cu niste ochi mari, ca pe ceva neobisnuit, ca pe ceva ce nu au mai văzut. Lacrimile de pe feÅ£ele multora parcă au dispărut, s-au oprit pe la jumătate de cale si cumva nu mai urmau cursul lor firesc. Eram singurul care nu înÅ£elegea ce se întâmplă. E adevărat că mi se făcuse cam cald si simÅ£eam sudorile cum curg pe sira spinării, dar îmi ziceam că or fi de vină emoÅ£iile, că doar vremea era destul de răcoroasă ca să transpir asa de tare.

Am început să înÅ£eleg mai multe atunci când PreasfinÅ£itul cu propria mantie a înce­put să stingă flacăra care împânzise toate vesmintele care erau pe mine si care luase­ră foc de la un sfesnic mare din faÅ£a usilor împărătesti. Am înÅ£eles pe deplin situaÅ£ia atunci când mi-am dat seama că pe spate m-am trezit cu o gaură mare de la flacără, care a pătruns prin camilafcă, rasă si dula- mă si a ajuns până la tricou.

După slujbă, unul din părinÅ£i mi-a măr­turisit că mă privea de la strană si vedea cum o lumină care venea din spate mi-a cuprins tot chipul, acel părinte spunea că i-a venit gândul: „Doamne, puternică e rugă­ciunea, arde ca un foc, mare minune.”. Am înÅ£eles si eu atunci uimirea fraÅ£ilor care stă­teau în faÅ£ă si vedeau doar o lumină puter­nică, crezând că e de la rugăciune. Fiind seara târziu, si unica lumină din biserică fi­ind de la lumânări, a fost de efect acea fla­cără care mi-a ars hainele monahale cu care eram îmbrăcat.

Cu ajutorul Domnului, ÅŸi cu intervenÅ£ia de pompier a PreasfinÅ£itului, am reuÅŸit de am terminat ÅŸi slujba tunderii. A fost un mo­ment de har ÅŸi de bucurie, chiar ÅŸi cu haine­le arse pe mine. Fratele care devenise mo­nah avea o faÅ£ă strălucitoare, avea un chip luminos, avea un chip cuprins de har, trăise un nou botez, primise un nou nume, se îm­brăcase în haine îngereÅŸti, era pe deplin lu­minat, era un om nou, chip ÅŸi asemănare a lui Hristos. La sfârÅŸit, la închinare, am săru­tat cu toÅ£ii sfânta cruce ÅŸi evanghelia pe care o  Å£inea în mână, întrebându-l cum îl chea­mă, iar după ce ne-a spus noul său nume, l-am încredinÅ£at cu toÅ£ii: „Să te mântuieÅŸti în Domnul, frate, rugându-te ÅŸi pentru noi”.

De atunci au trecut câÅ£iva ani buni, însă gândindu-mă la acea zi îmi dau seama că sunt câteva lucruri care nu au ars: crucea călugă­riei pe care o aveam în faÅ£ă; cartea pe care o Å£ineam deschisă – cuvântul lui Dumnezeu,care era îndreptată spre răsărit; epitrahilul pe care îl purtam peste grumaz, care acoperă neputinÅ£ele ÅŸi prin care se dezleagă păcatele, acel jug al preoÅ£iei; metaniile care sunt sabia duhului – rugăciunea necontenită, dar mai este ceva: aveam în faÅ£ă privirea către PreasfinÅ£itul, către ierarh, care, precum la că­lugărie, m-a acoperit din nou cu mantia sa ar­hierească, pentru a stinge, cum zice Sfântul Apostol Pavel, săgeÅ£ile cele arzătoare ale viclea­nului prin pavăza credinÅ£ei.

Mai mult decât atât, în acea zi, noi toÅ£i îl priveam în faÅ£ă pe Hristos, toÅ£i care eram în Biserică îl priveam pe Mântuitorul Hristos, Care la rândul său ne privea pe noi, din icoa­na mare din iconostas. ToÅ£i ne-am încăput în acea zi sub BraÅ£ele PărinteÅŸti ale Mântuitorului, acolo a fost loc pentru fieca­re din noi, dar taina cea mare este că asta a făcut ca Domnul să Se încapă în fiecare din inimile noastre, ca să putem înÅ£elege cu ade­vărat ÅŸi bucuria Sfintei Învieri care urma.

La scurt timp au venit ÅŸi PaÅŸtile, a venit Învierea Domnului, ÅŸi mare mângâiere am primit cu toÅ£ii. Domnul a gustat moartea pentru noi ÅŸi a biruit-o, a biruit-o pentru mine, un muritor de rând, ca eu să pot gus­ta din ViaÅ£a cea nouă ÅŸi fără de sfârÅŸit. Acesta este rostul învierii Tale, Hristoase, ca să pot învia ÅŸi eu aici, acum, în această clipă, la o nouă viaÅ£ă, ÅŸi mai apoi, în cer, să redevin de­plin fiu al ÎmpărăÅ£iei Tale celei făgăduite.

În acel an, la Înviere, m-am bucurat ne­spus de mult când am primit Lumina, căci mi-a amintit de lumina pe care am primit-o la tunderea mea de monah, mi-am amintit de lumina pe care a primit-o la tundere acel frate de care v-am povestit, mi-am amintit de mantia PreasfinÅ£itului sub care m-am ni­merit cu flăcările în spate, mi-am amintit de acel har pe care l-am trăit cu toÅ£ii în acea zi binecuvântată.

În acea zi am luat Lumina ca să putem din nou aprinde flacăra credinÅ£ei în sufle­tele noastre, am luat Lumina Lui Hristos, care luminează tuturor ÅŸi pretutindeni ÅŸi nu se stinge niciodată. Am încercat să ne facem ÅŸi noi lumină vie, flacără arzătoare, inimă aprinsă, rugăciune de foc, ca să Å£inem flacăra candelei sufletului aprinsă ÅŸi să prăznuim tot timpul vieÅ£ii noastre Sfânta Înviere.

Tu, Doamne, ai înviat cu adevărat, pen­tru toÅ£i cei vii ÅŸi pentru toÅ£i cei adormiÅ£i pe care nimeni nu-i mai pomeneÅŸte, ÅŸi pentru cei ce ne fac bine, ÅŸi pentru cei ce ne fac rău; ÅŸi pentru cei ce ne iubesc, ÅŸi pentru cei ce ne urăsc! Tu, Hristoase, ai înviat pentru toÅ£i co­piii ÅŸi pentru toate mamele ÅŸi pentru toate familiile ÅŸi mai ales pentru toÅ£i cei care sunt despărÅ£iÅ£i unii de alÅ£ii ÅŸi suferă. Ai înviat ÅŸi pentru cei care nu-ÅŸi mai vorbesc unii alto­ra, sau sunt însinguraÅ£i. Ai înviat pentru cei care nu au curaj să iubească, ÅŸi pentru cei ce nu au curaj să creadă sau să mărturisească. Ai înviat ÅŸi pentru cei supăraÅ£i ÅŸi întristaÅ£i pe lumea aceasta. Ai înviat pentru cei nedreptăÅ£iÅ£i, pentru cei prigoniÅ£i, pentru cei judecaÅ£i, pentru cei înÅŸelaÅ£i ÅŸi amăgiÅ£i. Ai în­viat ÅŸi pentru părinÅ£ii ÅŸi bunicii noÅŸtri care sunt bolnavi ÅŸi în neputinÅ£ă, rămaÅŸi acasă însinguraÅ£i ÅŸi necercetaÅ£i de nimeni, nici chiar în Ziua Învierii! Ai înviat ÅŸi pentru cei care nu mai au pe nimeni pe acest pământ, ÅŸi pen­tru cei ce Te cunosc ÅŸi pentru cei ce nu Te cunosc! Åži pentru cei ce Te iubesc ÅŸi pentru cei care nu cunosc a Ta bunătate ÅŸi milosti­virea, iar a iubi nu ÅŸtiu.

Pentru aceÅŸtia toÅ£i, ÅŸi pentru toÅ£i cei pe care îi port mereu în inimă, cred cu adevă­rat în a Ta Înviere, Doamne, ca ÅŸi aceÅŸtia, împreună cu mine, un simplu monah, să Te slăvească, să Te cunoască ÅŸi să Te laude pe Tine, Hristoase, Dumnezeul nostru ÅŸi să strige cu toÅ£ii într-un glas:

HRISTOS A ÎNVIAT !

Arhimandrit Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma