Precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia (1 Cor. 15, 22)

Cei care nu cred în învierea lui Hristos nu cred în viață. Căci existența noastră pământeas­că nu este decât o reeditare a căderii din ceruri a lui Adam, care ne duce în mod inevitabil la moarte. Un om care cade din înaltul unui zgârie-nori este încă viu înainte de a atinge pământul, dar pu­tem oare numi viață cele câteva secunde care îl despart de moarte?

Suntem cu toții în situația acestui om: căderea noastră începe în momentul nașterii si oricare ar fi durata existenței noastre, un minut sau o sută de ani, ea este un nimic față de neantul infinit în care ne aruncă moartea: „Dacă îmi îndrept privi­rea înaintea mea, ce spațiu nemărginit unde nu exist! dacă mă uit îndărăt, ce înșiruire înspăimântătoare unde eu nu sunt! cât de neînsemnat este locul meu în hăul imens al timpului! Eu nu sunt nimic: un interval atât de mic nu este suficient ca să mă deosebească de neant” (Bossuet, „Predică despre moarte”).

Sfârșitul vieții noastre pământești fi­ind inevitabil și definitiv, cei care cred în această viață cred în moarte și în neant: „Mi s-a părut întodeauna uimitor și de neînțeles îndârjirea, și chiar entuziasmul, cu care propaganda anti-religioasă se lup­tă, într-un fel, în numele neantului. S-ar deduce de aici că spulberarea omului în neant este un lucru foarte bun, și chiar mi­nunat. În timp ce credința în veșnicie și în nemurire ar fi, ca să spunem așa, dăună­toare, și de aceea trebuie să luptăm împo­triva ei din toate puterile” (Părintele Alexandre Schmemann, „Voi toți care sunteți însetați”).

Redusă la dimensiunea sa pământeas­că, viața omenească nu este decât o agitație nesăbuită și zadarnică, dat fiind că la ca­pătul tuturor căilor lumești, fără nicio excepție, nu ne așteaptă decât dispariția definitivă a persoanei noatre pământești: „Iată un om care a trăit, a studiat, a sufe­rit, s-a entuziasmat, a iubit, iar acum to­tul s-ar sfârși ca și cum nici n-a existat” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.).

Ce rămâne la sfârșitul unei existențe omenești, oricare ar fi ea? Același lucru ca pe un ecran cinematografic după sfârșitul filmului: nimic. Moartea realizează egalita­tea desăvârșită între toți oamenii și toate animalele pământului, dat fiind că toate viețuitoarele sunt sortite aceluiași neant: „Åži înțeleptul moare, ca și nebunul! (...) Căci soarta omului și a dobitocului este aceeași; cum unul moare, așa moare și celălalt, toți au aceeași suflare, și omul nu întrece cu ni­mic pe dobitoc; căci totul estre deșertăciune. Toate merg în același loc; toate au fost fă­cute din țărână, și toate se întorc în țărână” (Ecleziastul 2, 16; 3, 19-20).

Fără credința în învierea lui Hristos și în viața veșnică, făptura omenească nu este decât neant, care vine din neant, și se va întoarce pentru veșnicie în neant. Fără Hristos, existența omenească și întregul univers nu sunt decât un iad fără ieșire și fară nicio nădejde de scăpare: „Opriți-vă! Voi toți, Universul, toate lumile existente și toate ființele! (...) Căci pentru mine toate acestea nu sunt decât un iad fără Hristos! (...) Pretutindeni numai iaduri, nenumă­rate si nesfârșite, în înălțimi, în adâncuri, în întinderile necuprinse! Viața fără Hristos, moartea fără Hristos, adevărul fără Hristos, soarele fără Hristos, universul întreg fără El - totul nu este decât un înspăimântător non-sens, un insuportabil chin, muncile lui Sisif, iadul! (...) Dacă Hristos nu este, n-am ce face cu Adevărul! El nu este decât un iad. Tot așa, dreptatea, dragostea, binele, fercirea, sunt un iad” (Sf. Iustin Popovici, „Omul și Dumnezeul-Om”).

Viața omului nu vine de la om, căci părinții noștri pământești ne dau în același timp viața și moartea. Transpusă în lim­baj matematic, existența omului muritor poate fi reprezentată cu exactitate prin for­mula următoare: (+) 1 (nașterea) + (-) 1 (moartea) = 0 (neantul).

Avem, ca să spunem așa, dovada ma­tematică a neantului care este, în esența ei, viața biologică pe care o primim de la părinții noștri după trup. Căci nu există altă viață decât cea care vine de la Dumnezeu, nici alt mijloc de a birui moar­tea decât învierea lui Hristos: „Omul se naște cu adevărat nu atunci când mama sa îl aduce pe lume, ci atunci când crede în Hristos Mântuitorul înviat din morți, dat fiind că atunci el se naște la viața ne­muritoare și veșincă, în vreme ce mama naște copilul pentru moarte, pentru mor­mânt” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

A crede în învierea lui Hristos înseam­nă a crede în Viață, în Adevăr, în Dragoste, în Dreptate, în victoria finală a Binelui, și în toate celelalte valori omenești care fără Hristos nu sunt decât „zădărnicie și goa­nă după vânt” (Ecleziastul 1, 14).

Tot așa cum valoarea unei bancnote nu se află în hârtia din care e făcută, ci în can­titatea de aur pe care o reprezintă, la fel, va­loarea omului nu vine de la el însuși, ci de la Duhul lui Dumnezeu care i-a dat ființa și viața: „Adevărul ontologic al omului nu se află în el însuși (...), adică în atributele lui naturale, așa cum susțin teoriile mate­rialiste (...). Făcut după chipul și asemă­narea lui Dumnezeu, omul există în mod concret pe plan teologic. Pentru a fi cu ade­vărat om, ființa și viața lui trebuie să fie cen­trate în fiecare clipă pe Dumnezeu. Dacă Îl neagă pe Dumnezeu, se neagă pe el însuși, se distruge pe el însuși” (Panayotis Nellas,  „Viața sacralizată”).

Omul real nu este trupul nostru mu­ritor, ci duhul care sălășluiește în el, și care nu vine de la organele noastre de carne, aseamănătoare cu cele ale animalelor, ci de la Dumnezeu, a Cărui imagine este întăpărită în fiecare dintre noi. Credincioși sau necredincioși, avem cu toții sentimen­tul că valoarea persoanei noastre este su­perioară trupului nostru de carne: cel mai frumos bărbat din lume, femeia cea mai seducătoare s-ar simți jigniți dacă am pune un semn de egalitate între trupul și per­soana lor.

Åžtiințele materialiste se – și ne – înșală atunci când consideră că omul este identic cu anatomia lui. Un neurobiolog francez nu se sfiește să afirme că noțiunea de spirit e depășită, dat fiind că ceea ce numim astfel nu este decât o energie electro-chimică fabrica­tă de celulele noastre cerebrale, care sunt iden­tice cu cele ale animalelor: „De la șoarece la om, cortexul cerebral este compus din aceleași categorii de celule, din aceleași circuite elementare. (...) Prin urmare, ce rost are să mai folosim cuvântul Spirit?” (Jean-Pierre Changeux, „Omul neuronal”).

Savanții materialiști sunt tot atât de orbi ca un om care ar vrea „să determine valoarea unui tablou prin analiza chimică a culorilor” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.).

Atunci când Nietzsche proclamă moar­tea lui Dumnezeu, el anunță în același timp moartea omului. Căci dacă Dumnezeu e mort, moartea devine atotputernică și veșnică precum un dumnezeu: „Doctrina materialiștilor: inerția universală și mecansimele materiei, este moartea” (F. M. Dostoievski, „Meditație”).

Oamenii care L-au ucis pe Dumnezeu în cugetul și inima lor și care au făcut un idol din viața lor pământească au ales moartea. Iar cei care au primit în cugetul și în inima lor cuvântul și duhul lui Hristos au ales viața: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi mu­rit, va trăi. Åži oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25).