Evanghelia în context: gânduri asupra unui pelerinaj de studiu în Èšara Sfântă (III)

Continuăm jurnalul de călătorie consemnat pe marginea unui pelerinaj al Mitro­poliei noastre în Å¢ara Sfântă, ce a avut loc în luna noiembrie 2016 și la care au participat clerici și credincioși ortodocși români din multe țări europene, din Ita­lia până în Spania și Marea Britanie, din România și Statele Unite ale Americii. Ne-am apropiat de Ierusalimul pământesc, chip al celui ceresc. Istoria mântuirii este ac­tualizată aici, în Ierusalim, mai mult decât în orice alt loc de pe pământ, Ierusalimul fiind impregnat de prezența pătimitoare și mântuitoare a lui Hristos, Dumnezeu-Omul.

Ne-am oprit pe colina din fața Porții de Aur. Peisajul strălucitor, o combinație de lumină, piatră albă și auriul Domului Stâncii, este unic și te duce cu gândul la încântarea ucenicilor atunci când i-au vorbit Învățătorului despre măreția și frumusețea Ierusalimului din timpul lor, acum o replică smerită a cetății făcute una cu pământul de romani în anul 70 d.Hr.

Cetatea, cu ziduri vechi, medievale, din vremea ocupației otomane, și șapte porți, plus încă una zidită de turci (Poarta de Aur), cea din fața mormintelor evreilor care încă îl mai așteaptă pe Mesia să intre triumfător în Ierusalim, este unică în toată lumea prin înfățișarea ei de altădată. În concentrarea încrâncenată a neamurilor monoteiste, care se luptă pentru fiecare palmă de „pământ sfânt”, care nu se vinde (evreii ca să recupereze cele de odi­nioară, arabii ca să păstreze ce au cucerit, iar creștinii ca să supraviețuiască strâmtorați și de unii, și de alții), mulți uită că pentru a intra în Ierusalimul cel de sus vor trebui pro­babil să renunțe la cel de jos.

În cele ce urmează, voi încerca să sur­prind câteva amănunte legate de unele lo­curi la care ne-am recules și închinat. Ne-am oprit mai întâi pe colina Muntelui Măslinilor, la biserica Dominus Flevit, care amintește de suspinul lui Iisus pentru soarta Ierusalimului necredincios. Când Se retrăgea în rugăciu­ne, Iisus trecea pârâul Chedron pentru a Se ruga în liniște în Grădina Ghetsimani, aco­lo unde S-a și lăsat prins de cei care au căzut cu fața la pământ înaintea maiestății Sale. Hristos S-a dat pe Sine de bunăvoie în mâna lor, El comanda tot ce se întâmpla, spunân- du-le slujbașilor Templului și apostolilor ce să facă, iar gloatei iudeilor să-i lase pe apos­toli să plece.

În Grădina Ghetsimani exista o grotă în care se crede ca Iisus S-a retras cu aposto­lii înainte de patima Sa și unde, mai înain­te, S-ar fi întâlnit în taină cu Nicodim, atunci când i-a vorbit acestuia despre nașterea din nou, din apă și din duh (In 3).

Hristos a cinat cu ucenicii în foișorul cel de sus al casei lui Ioan Marcu, în Muntele Sionului. Conform unor mărturii timpurii, în locul actual de pelerinaj ar fi existat o bi­serică creștină încă din secolul al II-lea. Acolo Iisus le-a fost gazdă ucenicilor așa cum ne este gazdă și nouă la fiecare litur­ghie. În același loc, conform tradiției, Petru s-a lepădat de Hristos și Duhul Sfânt S-a pogorât asupra apostolilor.

Facem un salt peste mai multe obiecti­ve vizitate pentru a ne opri acum în centrul Ierusalimului, al Å¢ării Sfinte și al lumii, la biserica Sfântului Mormânt sau a Învierii (Anastasis).În jurul mormântului Mântu­itorului, care era săpat în stâncă și la vre­mea respectivă se afla în afara cetății, s-a construit o primă biserică măreață de că­tre Sfântul Împărat Constantin și mama sa, Elena, cea care a excavat locul după aproa­pe trei secole de la răstignirea Domnului și a aflat, pe locul unor cisterne antice, cru­cea Răstignirii. În cripta bisericii actuale se află o frumoasă biserică armeană, și aici se crede că Sfânta Elena a găsit Sfânta Cruce din care se păstrează o parte considerabilă la mănăstirea athonită Xiropotamu. La bi­serica mare, construită de aceasta, s-au adă­ugat în timp construcții adiacente, până când un sultan a distrus-o complet la înce­putul secolului al XI-lea. Se pare că printr-o minune mormântul Domnului, acope­rit de dărâmături, a rămas intact. Biserica Sfântului Mormânt va fi reconstruită de că­tre cruciați spre sfârșitul aceluiași secol XI, de atunci și până astăzi adăugându-se dife­rite edificii interioare. Biserica este acum în proces de restaurare completă.

Am slujit la altarul Golgotei, împreu­nă cu un mitropolit grec, liturghia de la miezul nopții. Personal, am simțit, ca și cu mulți ani în urmă, când m-am aflat pentru prima dată la Ierusalim, o pace covârșitoare și un nor haric învăluitor în care păream că plutim. Am fost binecuvântați și de cântă­rile de la strană ale unui monah protopsalt bătrân și ale faimoasei interprete de muzi­că bizantină, smerita monahie Mariam (Skorda).

Diferența dintre bărbați și femei, atât de problematică uneori în biserici, și mai ales pentru creștinii apuseni, dispare la Sfântul Mormânt. În capela Golgotei, neexistând catapeteasmă, femeile au acces până la Sfânta Masă, iar în Sfântul Mormânt, unde se săvârșește și liturghia, intrăm toți, fără de­osebire, pentru închinare.

Ne-am închinat la mormântul Domnului și am zăbovit o clipă contemplând lumina candelei aprinse în fiecare an de focul dumnezeiesc trimis din cer. După numirea patriarhului latin de Ierusalim de către cruciați, lu­mina sfântă nu s-a mai coborât de Paște. De atunci și până astăzi, Sfânta Lumină a fost lăsată „în gri­ja” ortodocșilor și se coboară în fi­ecare an în sâmbăta Paștilor. O mi­nune recurentă și cutremurătoare a întregii lumi pentru cei care au ochi să o vadă, minte să o pricea­pă și inimă să o primească.

Cred că acest pelerinaj a avut pentru fiecare valențe personale. Hristos, sfinții și personajele biblice ne-au vorbit prin locuri, prin imagini și prin cuvintele isto­riei lor vii. A fost un pelerinaj memorabil, care a îmbinat plăcut frumusețea locurilor cu explicațiile biblice si bucuriile omenești bine­cuvântate, incluzând aici soarele, marea și locurile frumoase, odih­nitoare, pline de pace, și care ne-au stârnit setea de taină spre împlinirea chemării noastre la sfințenie, la adevăr și înțelepciune.

Mulțumim Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Iosif pentru prezența sa reconfortantă, ca întotdeau­na, părintelui profesor Vasile Mihoc, de la care am învățat foarte multe lucruri și în afara cunoștințelor biblice (te uiți cu drag la un om care are 13 copii și 31 de nepoți și se ține la vârful cercetărilor nou și vechi testamentare, plin de umor și glume bune, gus­tate din plin de grupul pelerinilor), conducătorilor de grup, părintele Mihai Novacovschi și diaconul Cezar Milea, și, nu în ultimul rând, diaconului Bogdan Grecu, care ne-a asigurat un program duhovnicesc echilibrat, interesant și inedit. Slavă lui Dumnezeu, Celui Care ne-a arătat slava Sa în pământul Său cel sfânt!

Dorul de a reveni la locurile sfinte este deja o re­alitate!

Pr. Liviu Barbu, parohia „Sf. Mc. Filoteia si Cuv. Beda Venerabilul", Norwich, Marea Britanie