Greaua cruce a episcopatului

Nu numai invidia, dar cu mult mai cumplit chiar decât invidia, dorința de această înaltă dregătorie înarmează de obicei pe mulți împotriva celui ce are această dregătorie. Întocmai ca feciorii care, în dorința de a ajunge cât mai repede stăpâni pe averea părintească, îngreunează bătrânețele părinților, tot așa și unii dintre aceștia, când văd că cineva ocupă dregătoria preoțească vreme îndelungată, pentru că nu-1 pot omorî, se silesc să-l scoată din dregătorie. Că toți doresc să fie în locul lui și fiecare din ei nădăjduiește că spre el are să se îndrepte dregătoria.

Grija de văduve

Văduvele, din pricina sărăciei, din pricina vârstei și din pricina firii lor femeiești, se poartă cu obrăznicie nemăsurată. Sau, ca să vorbesc mai limpede, strigă când nu trebuie, învinuiesc fără motiv, se plâng de lucruri pentru care ar trebui să mulțumească, critică ce ar trebui să laude. Întâistătătorul Bisericii trebuie să rabde totul cu curaj; să nu se mânie când îl supără fără rost, nici când îl țin de rău pe degeaba. Că e drept să-ți fie milă de văduve pentru nenorocirea ce le-a lovit, nu să le insulți; și e cea mai mare cruzime să calci în picioare nenorocirea lor și să adaugi la durerea sărăciei și durerea ocării. De aceea un bărbat prea înțelept, care a văzut cât de iubitori de câștig și cât de mândri sunt oamenii, dar a cunoscut bine și cât de grozavă e sărăcia, încât e în stare să doboare la pământ pe cel mai viteaz om și e în stare să-l facă să nu se mai rușineze adeseori de nimic, a spus: „Pleacă la sărac urechea ta, fără să te întristezi și răspunde-i cu blândețe cele de pace” (Sirah 4, 8). 

Trebuie, deci, ca cel ce poartă grijă de ele să fie atât de îndelung-răbdător, încât nu numai să nu le mărească tristețea prin cuvinte de ocară, ci, dimpotrivă, chiar cea mai mare parte din tristețea lor să le-o aline cu cuvinte de mângâiere. După cum cel care a fost ocărât când a fost miluit, nu simte folosul banilor primiți, din pricina rănii făcute de ocară, tot așa și cel care aude un cuvânt bun și primește milostenia însoțită de cuvinte de mângâiere, se bucură și se veselește mai mult, iar milostenia ajunge de două ori mai mare, din pricina chipului în care i-a fost dată. Cuvintele acestea nu-s ale mele; rostesc spusele acelui bărbat prea înțelept, care ne-a sfătuit și mai înainte. „Fiule, spune el, când faci bine, nu da naștere la plânsete; iar când dai, nu adăuga cuvinte care supără! Oare roua nu potolește chiar arșița? Așa că e mai bun cuvântul decât datul. Iată că un cuvânt bun este mai bun decât milostenia; dar un bărbat plin de har le are pe amândouă” (Sirah 18, 15-17).  

Grija de fecioare

În ce privește purtarea de grijă de fecioare, teama este cu atât mai mare cu cât și bunul acesta este mai de preț, iar ceata fecioarelor este mai împărătească decât celelalte. Au și început să năvălească în ceata acestor sfinte mii și mii de femei pline de nenumărate păcate. De aceea aici e și mai mare jalea. 

După cum nu e același lucru când păcătuiește o fată liberă și când păcătuiește slujnica ei, tot așa nu-i același lucru când păcătuiește o fecioară și când păcătuiește o văduvă. A ajuns un lucru obișnuit ca văduvele să flecărească, să se ocărască unele pe altele, să se lingușească, să fie obraznice, să se arate pretutindenea și să se plimbe prin piață. Fecioara însă se pregătește pentru lucruri mai mari; râvnește să trăiască cea mai înaltă filosofie, făgăduiește să arate pe pământ viețuirea îngerilor, își pune în gând ca în acest trup să săvârșească faptele puterilor celor fără de trupuri. Fecioarele nu trebuie să călătorească mult și de prisos; nu le este îngăduit să rostească vorbe deșarte și fără rost; nu li se cade să cunoască ocara și lingușeala nici măcar din nume. 

Din pricina asta au nevoie de o foarte mare pază și de mai mult ajutor. Dușmanul sfințeniei, diavolul, totdeauna și mai cu seamă pe ele le atacă și stă lângă ele, gata să le înghită (1 Petru 5, 8), dacă ar aluneca cumva și ar cădea. În afară de diavol, oameni, oameni mulți, uneltesc împotriva lor; iar împreună cu toți aceștia le atacă furia firii. Åži, ca să spun pe scurt, fecioarele au de dus o îndoită luptă: sunt atacate și din afară, și sunt necăjite și dinăuntru. 

De aceea mare este teama celui ce poartă grijă de ele; dar mai mare e primejdia și durerea, dacă – Doamne ferește! – se întâmplă vreun lucru nedorit. Dacă pentru un tată fata lui înseamnă „priveghere, iar grija de ea îi alungă somnul” (Sirah 42, 11) – și doar un tată are numai atâta teamă, să nu rămână fata lui nemăritată, să nu poată face copii, să nu fie urâtă de bărbatul ei –, ce va pătimi episcopul, care nu are niciuna din aceste griji, ci altele, cu mult mai mari decât acestea? Aici nu-i necinstit un bărbat, ci Însuși Hristos. Neputința de a face copii se mărginește la atâta că aduce ocara asupra ei; răul acesta însă duce la pierderea sufletului.

Turma

Dar și îndatorirea de judecător are nenumărate neplăceri. Dă mult de lucru și are atâtea greutăți câte nu au judecătorii civili. Este greu să descoperi dreptatea și să n-o strici după ce ai descoperit-o. Îndatorirea asta de judecător nu-ți dă numai mult de lucru și nu e numai plină de greutăți, dar mai e și foarte primejdioasă. Unii oameni mai slabi și-au pierdut credința pentru că n-au avut pe cineva care să-i apere când au venit peste ei unele încurcături. Mulți nedreptățiți urăsc mai mult pe cei care nu i-au ajutat decât pe cei care i-au nedreptățit; nu vor să țină seamă că judecătorului i s-au înfățișat greșit faptele, nici că faptele au fost foarte greu de judecat, nici că puterea preoțească are o limită; nu vor să țină seamă de nimic, ci ei înșiși sunt judecători neiertători; cunosc o singură apărare: să scape de necazurile ce-i apasă. Iar dacă episcopul, ca judecător, nu-i poate scăpa, nu scapă nici el de osânda lor, de-ar aduce mii și mii de motive întru apărarea sa. 

Dacă episcopul nu umblă în fiecare zi din casă în casă, mai abitir decât negustorii de mărunțișuri, face mari greșeli. Vor să fie vizitați de episcop nu numai cei bolnavi, ci și cei sănătoși. Nu-i îndeamnă la asta evlavia, ci vor să-și atragă cinste și vază asupra casei lor, prin vizitele episcopului. Dacă se întâmplă ca vreodată episcopul, silit de vreo nevoie, să viziteze mai des pe vreun bogat sau pe vreun înalt demnitar al statului, pentru câștigul obștesc al Bisericii, îndată îi atacă bunul nume, spunând că le face vizite spre a-i măguli și a-i linguși. 

Dar pentru ce vorbesc de sprijinul dat de episcop și de vizitele sale pastorale? Chiar numai salutările, pe care le dă unuia sau altuia, aduc asupra episcopului o povară atât de mare de învinuiri, încât adeseori este scârbit și doborât de supărare. I se cere socoteală și de felul cum caută cu ochii. Mulțimea îi cercetează cu de-amănuntul faptele și gesturile cele mai obișnuite: tonul glasului, expresia feței, tăria râsului. Åži spun: „Cu cutare a râs mai mult, era cu fața veselă și l-a salutat în gura mare; pe mine, mai puțin și de mântuială”. Dacă episcopul este în vreun loc unde sunt adunați mulți oameni și dacă nu-și plimbă ochii pe la toți când vorbește, mulțimea socotește lucrul acesta o ocară. 

Cum poate face față unor atât de mulți acuzatori, dacă nu este foarte tare de fire, fie pentru a nu i se aduce astfel de învinuiri, fie pentru a scăpa de ele, după ce i s-au adus. 

Ar trebui ca episcopul nici să nu aibă acuzatori; dar dacă asta nu-i cu putință, atunci să caute să spulbere învinuirile lor; iar dacă nici acest lucru nu-i ușor, că unora le place să învinuiască pe degeaba și la întâmplare, atunci să stea cu curaj în fața tristeții pricinuite de aceste învinuiri. Cel învinuit pe bună dreptate suportă cu ușurință pe cel ce-l învinuiește – pentru că nu este un acuzator mai aspru decât conștiința, de aceea, dacă suntem ținuți de rău mai întâi de acest prea aspru judecător, suportăm cu ușurință pe acuzatorii din afară, care-s mai blânzi decât conștiința noastră –, dar cel care nu se simte cu vreun păcat pe conștiință, când este învinuit pe nedrept, se mânie repede și este ușor doborât de tristețe, dacă n-a învățat mai dinainte să suporte cu curaj prostiile mulțimii. Că nu-i cu putință, nu-i cu putință să nu te tulburi și să nu suferi din pricina unei atât de mari nesocotințe, când te vezi clevetit și osândit pe nedrept. 

Poți oare să spui ce durere simte episcopul când trebuie să arunce pe cineva afară din sânul Bisericii? Bine ar fi dacă răul s-ar mărgini numai la durere! Dar nu, chinul e și mai mare. Se teme ca nu cumva acela, pedepsit mai mult decât trebuie, să nu pătimească cele spuse de fericitul Pavel: „să nu fie doborât de mai multă mâhnire” (2 Cor. 2, 7). 

Ce să spun de flecărelile credincioșilor noștri? Nu sunt mai mici decât atacurile ereticilor și ale păgânilor, ci dau chiar mai multă bătaie de cap învățătorului Bisericii. Unii credincioși iscodesc, din simplă curiozitate și fără rost, acelea care nu le sunt de vreun câștig de le-ar afla și nici nu-i cu putință să le afle. Alții, iarăși, cer lămuriri despre judecățile lui Dumnezeu și se silesc să măsoare adâncul cel mare al lui Dumnezeu. Scriptura doar spune: „judecățile Tale sunt adânc mare” (Ps. 35, 6). Vei găsi însă puțini credincioși care să se intereseze de dreapta credință și de o bună viețuire; cei mai mulți iscodesc și caută acelea care nu pot fi găsite; și mânie pe Dumnezeu de le caută. Dacă ne silim să aflăm pe acelea pe care Dumnezeu n-a vrut să le aflăm, nici nu le vom afla – căci cum e cu putință, dacă Dumnezeu nu vrea? –, și singura urmare a acestor iscodiri este că ne primejduim. Dar cu toate că așa stau lucrurile, totuși preotul riscă să-și capete faima de mândru sau de prost, dacă, întemeiat pe autoritatea slujbei sale, închide gura celor care caută răspuns la aceste întrebări fără de răspuns. De aceea întâistătătorul Bisericii trebuie să se folosească și aici de multă pricepere, ca să îndepărteze și pe credincioși de la astfel de întrebări nesăbuite, dar să scape și de faima de prost și îngâmfat. 

Pentru a face față tuturor acestor greutăți, nu i s-a dat preotului alt ajutor decât ajutorul cuvântului. Dacă este lipsit de puterea cuvântului, atunci sufletele credincioșilor săi – vorbesc de credincioșii mai slabi în credință și mai iscoditori – nu vor avea o soartă mai bună decât corăbiile veșnic amenințate de furtună. De aceea preotul trebuie să facă totul ca să dobândească această putere, puterea de a predica

Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, 3, 11-3, 14 & 4, 5, Sophia, 2004