Episcopul, icoană a lui Hristos
publicat in Istorie și Ortodoxie pe 20 Martie 2023, 17:10
Termenul de „episcop” vine din grecescul episkopein, care înseamnă a „vedea de sus”, a supraveghea. Episkopos este deci cel care supraveghează, apără, păzește, ceea ce corespunde funcției de cioban, păstor, care veghează asupra turmei sale. Or Hristos a spus limpede că este „Bunul Păstor” (In 10, 11 și 14). Prin însăși purtarea Sa, și prin învățătura Sa, Domnul a pus temelia episcopatului. El va putea spune celor doisprezece, înainte de a se despărți de ei pentru a se întoarce pe tronul dumnezeiesc, ca om îndumnezeit1: faceți ca Mine, purtați-vă ca Mine.
Și vedem în felul Său de a se purta că El face toate ca un episcop. Ar fi putut mântui lumea și pe Om singur – cu Tatăl și cu Duhul –, fără măcar ca îngerii să participe, dar nu a făcut așa. A voit de la început să-l facă pe Om să conlucreze la mântuirea sa și la preoție, care este prin fire hristică, pentru că nimic nu se dobândește cu adevărat decât prin experiență, prin participare reală. Creștinismul nu se învață din cărți, ci se trăiește.
El i-a ales și i-a chemat pe cei 12 colaboratori ai Săi –Apostolii –, pe care i-a format cu grijă vreme de trei ani, care vor fi primii ascultători ai învățăturii Sale, cu care va trăi în „seminarul” Său de la Capernaum, pentru ca ei să-l vadă fiind și trăind, și cărora le va transmite cele două puteri dumnezeiești care alcătuiesc preoția: cea de a sfinți pâinea și vinul ca Trupul și Sângele Său, și cea de a ierta păcatele. Acestea sunt izvorul episcopatului și al preoției în Biserică.
Însă va chema și pe ceilalți 702 de ucenici, pe care îi putem considera ca strămoșii simbolici ai diaconilor și celor care au vocația de a se îngriji de popor în viața de zi cu zi.
Să nu uităm în sfârșit pe Femeile‑uce-nițe3nri dating sitehttps://apostolia.eu/index.php/who-was-nancy-dating/public dating app companieshttps://apostolia.eu/index.php/dating-culture-around-the-world/”, și nu un Apostol? Felul în care Pavel se alătură apostolilor este surprinzător: legăturile lor sunt destul de libere, nestructurate. Să cităm acum două evenimente importante și semnificative:
– În Antiohia, Pavel îl va înfrunta pe Petru: „pe faÅ£ă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare…”. Iar el i-a spus „înaintea tuturor”: „Dacă tu, care eÅŸti iudeu, trăieÅŸti ca păgânii ÅŸi nu ca iudeii, de ce sileÅŸti pe păgâni să trăiască ca iudeii?” (Gal.2, 11-14). Pavel este cel care a câștigat. Problema primatului nu s-a pus. Iar Pavel spusese, chiar înainte de acest pasaj: „Iacov ÅŸi Chefa [Petru] ÅŸi Ioan, cei socotiÅ£i a fi stâlpi mi-au dat mie ÅŸi lui Barnaba dreapta spre unire cu ei” (Gal.2, 9). Îl numește pe Iacov întâi.
– Sinodul de la Ierusalim (Fapte 15) este foarte instructiv. Apostolii se întrunesc spontan pentru a încerca să rezolve o problemă dificilă (cea a primirii neamurilor în Biserică) și nu sunt singuri („apostolii și bătrânii”). Petru vorbește, și vorbește bine. Tăcere. Apoi Pavel și Barnaba vorbesc, istorisesc ceea ce a făcut Dumnezeu prin ei pentru păgâni. Și în sfârșit Iacov pune punctul final discuției, făcând o propunere care este acceptată de toți. Apoi, scriu celor din Antiohia: „Părutu-s-a Duhului Sfânt șinouă…”, ceea ce este o minune ecleziologică, exprimând admirabil sinergia între Dumnezeu și Om. În acest sinod prototip, adevăratul președinte a fost Iacov și nu Petru, dar nu se poate face din aceasta o regulă. Acest lucru ne îngăduie să tragem câteva concluzii.
Biserica este sobornicească prin fire și nu în funcție de un canon, de o regulă exterioară, ci pentru că este o oglindire a Sfintei Treimi, și pentru că este o sinergie între Dumnezeu și om (Duhul Sfânt și noi….). Problema primatului nu s-a pus nici la Antiohia, nici la Ierusalim. Ceea ce îi călăuzește pe Apostoli este adevărul: regula este lăuntrică.
2- CEL DE-AL 34-LEA CANON APOSTOLIC ȘI BISERICA UNA
– Biserica se va dezvolta astfel „biologic”, din aproape în aproape. Și se dezvoltă în cadrele politice și sociale ale Imperiului Roman: nu este o superstructură care să se impună lumii. Vocația sa este de a schimba lucrurile dinlăuntru, de a schimba inimile oamenilor. De aici o organizare care va prelua cadrele statului cu o adunare de episcopi pentru fiecare provincie (romană) și dioceză civilă8.
Sinoadele vor stabili progresiv reguli (canoane), care nu vor fi mereu universale, nici absolute, dar care vor structura Biserica. Vor apărea și culegeri canonice, adesea inspirate din sinoade, dar uneori cu modificări (și ameliorări), care vor căpăta multă impor-tanță, mai ales canoanele Constituțiilor apostolice9.Cel mai faimos este canonul al 34-lea, care este un monument de ecleziologie: el va deveni una dintre temeliile organizării Bisericii.
– Cel de-al 34-lea canon apostolic: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi (prôtos) dintre dânÅŸii ÅŸi să-l socotească pe el drept căpetenie ÅŸi nimic mai de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinÅ£area acestuia; ÅŸi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa ÅŸi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinÅ£area tuturor, căci numai astfel va fi înÅ£elegere ÅŸi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl ÅŸi Fiul ÅŸi Sfântul Duh.”. Această regulă este plină de nuanțe: nu este de ordin juridic, ci de ordin duhovnicesc. Fiecare popor poate să și-o asume (nu este nici impusă din afară, nici interzisă de o autoritate externă). Cel dintâi este considerat de toți ca o căpetenie, dar el nu este căpetenia. Fiecare episcop administrează liber eparhia sa (dioceza), dar pentru toate problemele care depășesc acest nivel, trebuie să existe sfătuire între episcopi, sub prezidiul celui „dintâi”. Această regulă exprimă în mod desăvârșit echilibrul întreprimat șisobornicie, între dimensiunea verticală și dimensiunea orizontală.
– Puțin câte puțin se va institui sistemul mitropolitan, codificat de canoanele primului Sinod ecumenic (Niceea, 325) și de cel de-al 34-lea Canon apostolic, și aceasta va fi temelia organizării Bisericii: este o organizare „provincială”, cu sinoade care se întrunesc de două ori pe an și care sunt prezidate de episcopul capitalei provinciei10 (viitorii „mitropoliți” dau „arhiepiscopi mitropolitani”). Biserica se „dă după” viața poporului: ea nu este o superstructură abstractă. Trebuie să amintim că episcopatul era mult mai dezvoltat decât acum: exista un episcop în fiecare oraș de orice mărime.
– Cu toate acestea, împrejurările istorice vor conduce la o evoluție importantă a Bisericii la nivelul superior al ierarhiei și al structurilor, între secolele IV și VIII. Cauzele sunt interne (ereziile și schismele) și externe (transformarea societății și a statului, evenimentele politice, invaziile și războaiele). Două fapte importante sunt de menționat: sinoadele ecumenice și apariția primaților.
Biserica Ortodoxă în general și Patriarhia Română în particular au rămas fidele de la începuturi tradiției ecleziologice a Bisericii una. Arhiepiscopul nostru, Mitropolitul Iosif, și episcopii din Sinodul nostru mitropolitan sunt cu toții mărturii vii ale acestui lucru. Dumnezeu să-i păzească în această înțelepciune, a cărei învățătură am primit-o de la Episcopul nostru cel veșnic, Domnul nostru Iisus Hristos.
Note: