De ce ne închinăm?

Tipicul Sfântului Sava arată că la fiecare slujbă trebuie să fie măcar trei lumânări aprinse în sfântul lăcaÅŸ, dinaintea icoanei Mântuitorului Iisus Hristos, la icoana Maicii Domnului ÅŸi în faÅ£a icoanei hramului lăcaÅŸului de rugăciune, în afară de cele aprinse pe Sfânta Masă și la Proscomidiar (atunci când se săvârșește Sfânta Liturghie).

Despre folosirea lumânărilor, încă de la începuturile creștinismului găsim dovezi, chiar ÅŸi în Sfânta Scriptură: „În ziua întâi a săptămânii (duminică), adunându‑ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească ÅŸi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopții. Iar în camera de sus, unde erau adunați, erau multe lumini aprinse.” (Faptele Apostolilor 20, 7‑8). 

În creÅŸtinism, lumânarea Îl reprezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne‑a adus Evanghelia. Lumânarea aprinsă este un semn al bucuriei, al ieÅŸirii lumii din întuneric, la lumina vieÅ£ii veÅŸnice dăruită neamului omenesc prin Învierea lui Hristos.

Sfântul Simeon al Tesalonicului compară lumânările aprinse în Biserică cu stelele, iar policandrul din naos cu „tăria cerului ÅŸi planetele”. 

Lumânarea reprezintă totodată jertfa și mărturia personală a credinciosului în credința primită la botez. Fiecare biserică ortodoxă are un lumânărar, unde creÅŸtinii aprind lumânări pentru cei vii ÅŸi pentru cei adormiÅ£i, rugându‑se totodată pentru aceștia. 

Lumânarea simbolizează însăși viața noastră pământească: „AÅŸa cum aceasta se topește, la fel ÅŸi omul trebuie să moară. Sufletul lui însă este nemuritor, ÅŸi de aceea trebuie să ne preocupăm mai intens de îngrijirea sufletului, și mai pe urmă de cea a trupului: «Ce‑i foloseÅŸte omului dacă va câÅŸtiga lumea întreagă, însă sufletul său îl va pierde? Sau ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său?» (Matei 16, 26)”. 

Fără lumină, toate sunt întunecate. La fel, fără smerenie, nimic nu se găseÅŸte în om, decât doar întunericul. „AÅŸa cum lumânarea, dacă nu se încălzeÅŸte ÅŸi nu se înmoaie, nu poate să primească sigiliul, la fel ÅŸi sufletul, dacă nu este încercat cu ostenelile ÅŸi neputinÅ£ele, nu poate să primească deasupra lui pecetea virtuÅ£ii”, după cum ne învaÅ£ă Sfântul Serafim de Sarov.

De ce facem pomeniri pentru cei adormiți?

Pomenirea celor adormiți este un popas plin de semnificație duhovnicească în cadrul slujbelor Bisericii, constituind un moment de rugăciune, care se însoțeÅŸte cu faptele de milostenie făcute în numele celor mutați de la noi. 

În Vechiul Testament găsim îndemnuri la milostenie în numele celor adormiți. Tobit, spre exemplu, aflându‑se în ultimele clipe de viață, i‑a spus fiului său: „împarte pâinea ta la mormântul drepților, dar celor păcătoși să nu le dai” (Tobit 4, 7); adică facerile de bine să îi vizeze pe cei nevoiași și credincioși. Isus Sirah ne învață ÅŸi el: „dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților fă‑le parte de ea” (Isus Sirah 7, 35). O altă dovadă a nece-sității rugăciunilor pentru cei din lumea cealaltă o găsim în Cartea a doua a Macabeilor (12, 12‑46), unde se subliniază cât de greu cântăresc rugăciunea și jertfele în slobozirea lor de păcate: „drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat”. În Noul Testament ni se vădește posibilitatea iertării chiar după moarte a unor păcate, excepție făcând cele împotriva Duhului Sfânt (Matei 12, 31‑22). Sfântul Apostol Pavel spune că nici măcar mormântul nu poate stăvili iubirea (I Corinteni 13, 8). Rugăciunile, milosteniile în numele celor trecuți la viața veșnică devin, aÅŸadar, o sfântă răspundere: „datori suntem să ne rugăm pentru frați” (I Ioan 15, 13).

Asemenea rugăciuni s‑au săvârșit încă din Biserica primară. Sfântul Epifanie, trăitor în secolul al V‑lea, spune: „pentru cei morți se fac pomeniri, săvârșindu‑se rugăciuni și milostenii”. Sfântul Chiril precizează că prin ele cei trecuÅ£i dincolo „vor dobândi mare folos”, iar Sfântul Ioan Damaschin afirmă cu tărie că rugăciunile orânduite în cadrul Sfintei Liturghii pentru cei adormiți „au un folos cât se poate de mare”. În fine, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: „Dacă vrei să‑ți arăți iubirea față de cel adormit, atunci folosește milostenia, căci ea va învia pe cel răposat și‑l va acoperi cu slavă.”.

Așadar, rugăciunile și pomenirile să-vârșite pentru cei adormiți ajută sufletele lor spre ușurarea de păcate, pentru care ei nu au mai avut răgazul să arate pocăință, îndreptare sau fapte bune.

De ce ne închinăm?

Creștinul ortodox este sfătuit să își facă semnul crucii atunci când își începe rugăciunea, când o sfârșeÅŸte, când trece prin fața unei biserici, când intră în ea, înaintea icoanei sau în diferite alte momente ale vieții cotidiene. 

Însemnarea cu semnul crucii este de altfel o deprindere creștinească foarte veche, chiar din timpul Sfinților Apostoli. „La fiecare pas și la fiecare faptă ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci” (Tertulian, De corona, cap. 3, Migne, P.L., II, col. 99).

În timp ce facem semnul Sfintei Cruci, putem spune „în numele / Slavă Tatălui ÅŸi Fiului ÅŸi Sfântului Duh” sau „Doamne, Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieÅŸte‑mă pe mine păcătosul / păcătoasa!”; ori, simplu: „Doamne, miluieÅŸte!”.

Facem semnul Sfintei Cruci ca să dovedim prezența Domnului nostru în inimile noastre. Semnul Crucii este important pentru că prin el ne afirmăm credința. Este mărturia trăirii vieții în ortodoxie, căci ne aminteÅŸte de suferinÅ£a, de răstignirea ÅŸi de Învierea lui Hristos, pentru mântuirea noastră; că suntem chemaÅ£i să‑I urmăm lui Hristos. Åži ne ajută astfel să îndurăm mai uÅŸor durerile ÅŸi lipsurile, pentru Hristos, întărindu‑ne în lupta cu puterile întunericului („armă împotriva diavolului”, zice Apostolul în I Corinteni 1, 18).