Vița cea adevărată

Cuvântul Evangheliei ne spune limpede că nu putem da roadă în viața noastră dacă nu avem credință, dacă nu avem pe Hristos în noi, dacă nu ne ținem de Hristos și nu rămânem înrădăcinați în El și El în noi.

În Èšara Sfântă, în vremea Mântuitorului, unde lemnul era foarte rar, dar era vița de vie, pentru a se încălzi iarna sau a pregăti hrana, oamenii foloseau aceste crengi de viță care, uscate, ard foarte bine și dau multă căldură. De îndată ce o creangă de viță cădea, era aruncată în foc. Tot astfel, zice Hristos, se va întâmpla cu noi dacă noi înșine ne tăiem de Hristos, și El ne va tăia; dacă nu aducem roadă în El și nu vrem să aducem, încercând din răsputeri, vom fi tăiați și de către El. Asta înseamnă că El nu se desparte de noi decât atunci când noi ne întoarcem fața și voința de la El, de la a face binele Lui, voia Lui și de a căuta dragostea Lui. Fără El și fără aceste fapte ale credinței, viața noastră este moarte, ea arde consumând timpul precum focul lemnul efemer de viță uscată, încălzind pe moment cu o căldură trecătoare, dar fără căldura veșniciei. 

A ne tăia noi înșine de Domnul înseamnă a nu recunoaște păcatul nostru. Păcatul are o savoare deosebită, care deși se transformă până la urmă în amărăciune, este foarte atrăgătoare și plăcută la început, și astfel este foarte greu de respins. Cu toate acestea, „până ce nu va muri omul dinăuntru faÅ£ă de toate gândurile rele, ÅŸi până ce nu va slăbi miÅŸcarea trupului, ca să nu se mai stârnească în inima lui dulceaÅ£a păcatului, nu se va miÅŸca în om dulceaÅ£a Duhului lui Dumnezeu ÅŸi mădularele lui nu se vor curăÅ£i în viaÅ£a lui ÅŸi înÅ£elesurile dumnezeieÅŸti nu vor intra în sufletul lui”¹.

Astfel, păcatul nostru nefiind spovedit, inima noastră devine din ce în ce mai împietrită din cauza mândriei, căci mândria este cea care face inima noastră nesimțitoare, fără a căuta prezența lui Hristos. Într-adevăr, tăișul care ne taie și care ne desparte de Domnul este mândria, căci ea nu lasă inima noastră să deschidă poarta sufletului ca El să intre. Nu o lasă să se deschidă către voia lui Dumnezeu, să se deschidă către celălalt, către iubire, către harul lui Dumnezeu. „Mare este numai una, spune Sfântul Siluan: a te smeri, căci mândria ne împiedică a iubi”². Or, noi înșine ne tăiem de Hristos căci preaplinul mândriei este în noi, iar ca urmare vom fi înghițiți de foc vremelniciei, cel care arde viața noastră fără a ne da cele netrecătoare în schimb. Dar care va fi acest foc? Va fi focul iubirii lui Dumnezeu pe care necunoscându-l din viață, nu-l vom putea îndura. „Dragostea de Dumnezeu, urmează Sfântul Isaac, este o căldură mai presus de fire ÅŸi când vine în cineva fără măsură, face acel suflet să-ÅŸi iasă din sine (extatic). De aceea, inima celui ce o simte nu o poate cuprinde ÅŸi suporta, dar pe măsura calităÅ£ii iubirii venite în el, se arată în el o schimbare neobiÅŸnuită”³. Această dragoste ne va deranja așa cum ne deranjează astăzi dragostea jertfelnică a lui Hristos, deci Crucea, pe măsura mândriei noastre. Dacă ne deranjează astăzi, și nu putem să o acceptăm și nici să iubim, chiar și pe cei care ne urăsc sau pe cei pe care nu-i socotim vrednici de dragostea noastră, cum vom îndura focul iubirii dumnezeiești, această iubire pe care nu știm să o dorim cu adevărat și de care ne îndepărtăm pentru cele mai nesemnificative motive ?

Domnul să ne dea harul de a rămâne înrădăcinați în dragostea Sa, El fiind Vița cea adevărată!

† Mitropolitul Iosif