Sfânta Liturghie în viața credincioșilor

Părinții din vechime spuneau că, în vremurile de pe urmă, Dumnezeu îi va mântui pe oameni prin necazurile care vor veni asupra lor din cauza înmulțirii păcatelor. Astăzi, se pare că trăim aceste vremuri. Într‑adevăr, doar necazurile îi fac pe cei mai mulți să caute Biserica, să participe la Sfânta Liturghie, să se roage și să postească pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu. Dacă sunt primite fără tulburare și puse pe seama păcatelor proprii, necazurile ne fac mai înțelepți și ne ajută să ne îndreptăm viața după poruncile lui Dumnezeu. Iar a trăi după voia lui Dumnezeu înseamnă a ne găsi locul în Biserică, a fi conștienți că nu putem trăi legătura cu Dumnezeu în mod singuratic, ci numai încadrați în organismul mare al Bisericii, prin care suntem în comuniune vie cu Dumnezeu, în Sfânta Treime, cu Maica Domnului, cu îngerii și cu sfinții, dar și cu semenii noștri trecuți în veșnicie sau cu cei care trăiesc pe pământ. Aceasta este Biserica: o comuniune a sfinților; a sfinților care prin harul lui Dumnezeu și nevoința lor au devenit una cu Hristos, și a noastră cu ei, a credincioșilor, care tindem spre sfințenie. Iar Sfânta Liturghie este marele laborator al sfințeniei. În Sfânta Liturghie devenim contemporani cu Mântuitorul Hristos, participăm la marea dramă a vieții Sale pământești, de la nașterea în Betleem până la răstignirea pe cruce, pâna la moartea și învierea Sa. Iar la fiecare împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului, Hristos ia tot mai mult chip în noi și devenim una cu El.

De aceea este important să urmărim cu atenție desfășurarea Sfintei Liturghii, de la început până la sfârșit; nu ca spectatori, ci cu conștiința că suntem împreună‑slujitori alături de preot și că locul nostru din biserică nu‑l poate umple nimeni, decât noi înșine. A nu participa la Sfânta Liturghie înseamnă a‑L uita în mod voit pe Hristos, care se jertfește pe masa Sfântului Altar pentru mântuirea tuturor și a fiecăruia, pentru binele tuturor și al fiecăruia. A nu participa la Sfânta Liturghie înseamnă a prefera idolii lumii acesteia, adică somnul, petrecerea, plimbările, prietenii care ne vin în vizită atunci când ar trebui să mergem la biserică… Să nu uităm că duminica este „ziua Domnului” și nu a omului. Ea trebuie cinstită cu sfințenie, adică închinată lui Dumnezeu, dacă vrem să‑L avem pe El apărător și ocrotitor, căci Dumnezeu îi cinstește pe cei ce‑L cinstesc pe El, respectându‑I poruncile. Cine participă cu atenție Sfânta Liturghie, încercând să se lase pătruns de rugăciunile și de cântările ei, acela simte cum dulceața lor îi umple inima, iar harul lui Dumnezeu îl transformă, dându‑i gânduri bune, de iertare și de pocăință, și curaj în lupta cu ispitele sau cu necazurile vieții. Noi nu ne dăm seama de cât bine ne lipsim dacă nu participăm regulat la Sfânta Liturghie. Și de cât bine ne lipsim dacă nu ne împărtășim regulat cu Trupul și cu Sângele Domnului. Căci „cine mănâncă Trupul meu și bea Sângele meu, acela are viață veșnică” (Ioan 6, 54). Pentru aceasta trebuie să ne silim să ducem o viață plăcută lui Dumnezeu, ferindu‑ne de păcate, rugându‑ne zilnic și făcând cât mai mult bine semenilor noștri, căci legea lui Hristos se cuprinde în iubirea semenilor.

Viața creștină înseamnă, după Sfântul Nicolae Cabasila, retrăirea împreună cu Hristos a vieții Sale pământești, de la naștere până la înălțarea la cer, trecând prin cruce, moarte și înviere. Necazurile și suferințele vieții acesteia nu se pot compara cu slava viitoare. Ele țin de condiția umană în starea ei de cădere și sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ca prin ele să ajungem la omorârea „omului vechi” din noi, la nașterea „omului nou” în Hristos. Dar bucuria Învierii, izvorâtă din credința nestrămutată în biruința finală, copleșește și transfigurează orice necaz, orice suferință. Viața creștină este, în fond, o bucurie și o sărbătoare neîncetată. „Asemenea copiilor”, zice filozoful român Horia‑Roman Patapievici, „găsesc în a fi creștin sentimentul bucuriei înalte și certitudinea că sărbătoarea deja a început prin noi și că desfășurarea ei nu are capăt.”

† Mitropolitul Serafim