În ce constă suferinţa lui? A răspunde la această întrebare nu este uşor. Cercând pe Dumnezeu, cunoscând viața în lumina Feței Sale, sufletul de acum nu îşi mai află odihna în nimic din cele ale lumii, nici mângâiere, şi nimica nu‑l mai poate împlini; este înconjurat de orice, în afară de Dumnezeu. Tot ce cunoscuse ca fiind rău, întuneric, toată lucrarea diavolească îl înviforează, iar chinul patimilor îl duce uneori până la ultima încordare, căci Dumnezeu Se poartă ca şi cum S‑ar fi depărtat de om şi nu ia aminte la niciuna din chemările lui. Precum cea mai neputincioasă dintre făpturi, omul atârnă deasupra cumplitului hău şi strigă la Dumnezeu după ajutor, însă toate strigătele lui rămân neauzite. Dumnezeu rămâne parcă nepăsător faţă de toate suferinţele lui. Sufletul îşi conştientizează abaterea de la dragostea lui Dumnezeu și este sfâşiat de conştiinţa nedreptății şi de schimbarea lui Dumnezeu, şi strigă spre El pentru milostivire şi nu o află. Dumnezeu îi apare sufletului doar ca un văditor al nelegiuirilor, şi din pricina vădirii sufletul se sfârşeşte. Sufletul omului conştientizează dreptatea judecăţii lui Dumnezeu, dar lucrul acesta nu îi micşorează suferințele. Nu închipuit, ci cu adevărat afundându‑se în umbra morții și neaflând cu sine pe Dumnezeu, pe care zi şi noapte Îl cheamă, sufletul suferă de nerăbdat. (Astfel de zile de părăsire de Dumnezeu sunt cele pe care le alege îndeosebi vrăjmaşul.) 

Se naşte întrebarea: pentru ce toate acestea? În clipa însăşi a încercării, sufletul nu o poate pricepe ca pe o arătare a milostivirii lui Dumnezeu, ca pe încrederea pe care Dumnezeu i‑o arată, ca dorire a lui Dumnezeu să împărtăşească omului sfinţenia şi plinătatea fiinţării în Sine. Sufletul ştie numai una, că Dumnezeu l‑a părăsit după ce îi arătase Lumina Sa, şi astfel i‑a înmulțit peste măsură suferințele. Şi când, istovit până întru sfârşit, încă nu vede pe Dumnezeu plecându‑Se asupra lui cu a Sa milostivire, atunci se nasc astfel de gânduri şi simțăminte, despre care se păstrează tăcerea. Sufletul se pogoară în iad, dar nu aşa cum se pogoară cei ce nu au cunoscut Duhul lui Dumnezeu şi nu poartă în sine lumina adevăratei de‑Dumnezeu‑cunoaşteri, fiind deci orbi; nu, sufletul se pogoară acolo în starea de cunoaştere a întunerecului pe care îl contemplă.

Aceasta nu se întâmplă decât celor care au cunoscut Dumnezeiescul har şi apoi l‑au pierdut. Sămânța iubirii lui Dumnezeu, pe care o poartă sufletul în adâncul său, naşte atunci în el o pocăință care prin puterea şi deplinătatea sa întrece măsura conştiinţei religioase obişnuite. Omul cu mare plânset tinde către Dumnezeu, din toată ființa sa, din toată puterea sa, şi astfel învaţă adevărata rugăciune care îl smulge din această lume într‑alta, unde aude graiuri de nerostit în limba omenească. De nerostit, căci odată îmbrăcate în cuvinte şi în concepte obişnuite, cel ce le va auzi nu va vedea şi nu va înțelege din ele nimic mai mult decât ceea ce a cunoscut din propria‑i experiență. Iar când sufletul va fi trecut întregul şir de grele încercări, va vedea limpede în sine că nu este în lume un astfel de loc, o astfel de suferinţă, o astfel de bucurie, o astfel de putere, o astfel de făptură care să‑l poată smulge de la dragostea lui Dumnezeu; și de acum întunerecul nu mai poate înghiți lumina acestei vieți. 

Cu Dumnezeu omului nu‑i este întotdeauna uşor. Tot aşa, a trăi cu sfinții nu este întotdeauna uşor. Mulți gândesc naiv că viața cu sfinții este plăcută şi plină de bucurie; le pare rău că sunt înconjurați de păcătoşi şi visează să întâlnească un sfânt. Din întâlniri ocazionale, care adesea umplu câte un suflet îndurerat cu o luminoasă nădejde şi cu noi puteri, ei trag concluzia că a petrece cu sfinții întraripează astfel sufletul. Este o înşelare. Nici un sfânt nu poate slobozi sufletul de neapărata luptă cu păcatul care trăieşte în noi. Sfântul poate împreună‑lucra cu rugăciunea, poate ajuta prin cuvânt şi povaţă, poate îmbărbăta prin pilda sa, dar nu poate slobozi de trudă și de nevoinţă. Iar când sfântul ne cheamă şi ne trage spre a trăi după porunci, ne poate apărea ca „aspru”.

Mulţi au zis în trecut și până astăzi unii spun despre Însuşi Hristos: „Greu (aspru) este cuvântul acesta; cine poate să‑l auză?” (Ioan 6, 60). Aşa şi cuvântul sfinților, când cer de la noi paza poruncilor în curăție, devine peste puteri şi „aspru”. Starețul Siluan era întotdeauna blând, îngăduitor, gingaş, dar în realitate niciodată nu se abătea de la ceea ce învăţase de la Dumnezeu. Atitudinea lui era simplă şi limpede: „Domnului îi este milă de toţi... El atâta au iubit oamenii, că au luat asupră‑şi povara întregii lumi... și de la noi El voieşte să‑l iubim pe fratele.”. 

Când îl auzi pe Stareţ simți din tot sufletul că spune adevărul, însă a‑i urma se dovedeşte a fi peste măsura puterilor. Şi mulți l‑au părăsit. Mireasma sa duhovnicească îți năştea în suflet o adâncă ruşine de sine și simțământul propriei duhori și murdării. Dacă vă veţi plânge lui de cei ce vă jignesc, vă va înțelege durerea, vă va împărtăși întristarea, nu însă și mânia. Dacă vă veți gândi să răsplătiți cu rău pentru răul care vi s‑a pricinuit, de‑acum se va mâhni de voi. Dacă veți socoti lucru dăunător a răspunde omului rău cu binele, el se va nedumeri că, numindu‑vă creștini, socotiți purtarea potrivit poruncii lui Hristos că ar putea naște vreo daună. Poruncile lui Hristos erau pentru el o lege de o desăvârșire absolută, singura cale spre a birui răul din lume şi calea către veșnică lumină. Paza lor nu poate decât să fie de folos: de folos şi celui ce urmează lor şi celui faţă de care se împlinesc. Nu este şi nu poate fi vreun caz când urmarea poruncilor lui Hristos ar putea pricinui vătămare, dacă vom judeca vătămarea nu ca pe o pagubă vremelnică și exterioară, ci în planul adevăratei şi veșnicei vieți, căci porunca lui Hristos este manifestarea binelui absolut.

S‑a întâmplat într‑o zi ca un ieromonah să‑i spună Starețului că dacă toţi vor face aşa cum învață el atunci vrăjmașii vor profita şi răul va birui. În acea clipă Starețul a rămas tăcut, pentru că cel care i se împotrivise nu era în stare să primească cuvântul; dar mai apoi a zis, nu lui, ci altuia: „Oare duhul lui Hristos poate gândi cuiva rău? Oare către aceasta suntem noi chemați de Dumnezeu?”.

Viclenia cugetului în omul pătimaș este mare şi subțire. În viața duhovnicească, omul stăpânit de patimă o înfăţişează adesea ca pe o căutare a dreptății şi a folosului, şi nu arareori ca pe o luptă spre slava lui Dumnezeu. În numele lui Hristos, Cel ce S‑a dat pe Sine morții pentru vrăjmașii Săi, oamenii sunt gata uneori să lupte până la sânge – însă nu propriul sânge, ci al „fratelui‑vrăjmaşul”. Aşa a fost în toate vremile, dar viața Starețului a coincis cu un moment istoric, când o astfel de scâlciere dobândise o deosebită putere. „Oare asta este calea lui Hristos?”, se întreba el mâhnit. 

„Aspru” cuvântul Starețului. Cine poate să‑l audă? A trăi potrivit lui înseamnă a te preda chinurilor, nu numai în înțelesul osebit al cuvântului, ci şi în viața zilnică. Nu‑mi mai aduc aminte unde anume se povesteşte despre un om cucernic, care toată viața a cerut Domnului să‑i dea o moarte mucenicească; şi când s‑a apropiat ceasul morții sale paşnice a spus cu durere: „Domnul nu mi‑a ascultat rugăciunea.”. Abia ce a rostit însă aceste cuvinte că a şi primit încunoştinţarea că toată viața lui fusese mucenicească şi primită ca mucenicie. Starețul spunea că harul primit la început fusese „ca şi cel al mucenicilor”, astfel încât se gândea că poate Domnul îi rânduise o moarte mucenicească; dar, asemenea acelui om cucernic, s‑a săvârşit în pace. Starețul a fost întru toate cu trezvie. Nu s‑a dat visării în privința desăvârşirii; cunoscând însă desăvârşita iubire a lui Hristos, toată viața s‑a nevoit cu tărie spre a o dobândi. Mai mult decât oricine, ştia că „duhul este osârduitor, dar trupul neputincios”, drept care zicea că uneori vedem în oameni dorinţa de a suferi pentru Hristos, dar, fără har, nici în trup omul nu poate purta chinurile. Drept aceea nu trebuie să îndrăznim a dori o astfel de nevoinţă; dar dacă Domnul cheamă, trebuie să‑I cerem ajutorul, iar El va ajuta.

Starețul nu căuta mucenicia, deşi cunoscuse harul „mucenicesc”. În schimb, viața sa fusese cu adevărat mucenicească. S‑ar putea spune şi mai mult. Mucenicul, uneori, pentru un scurt răstimp de bărbătească mărturisire, primeşte drept răsplată viața. Dar a te nevoi zeci de ani, precum Starețul, și zeci de ani a te ruga pentru lume, precum el se ruga, căci „a te ruga pentru oameni este a‑ți vărsa sângele”, aceasta este mai presus de simpla mucenicie.

Calea creştinului este, în orice caz, mucenicie; iar cel care o străbate cum se cuvine greu se va hotărî să o propovăduiască. Sufletul lui este plin de dorirea de a‑și vedea fratele părtaş veşnicei lumini; suferințele însă doreşte singur a le purta, drept care mai întâi de toate va alerga către rugăciunea pentru lume.

În hotarele vieții pământeşti, în acest tărâm mai înainte rânduit de Dumnezeu spre vădirea putințelor libertății, nu numai a celor bune, ci şi a celor rele, nimeni şi nimic poate pune capăt în chip desăvârșit manifestării răului; în schimb, rugăciunea iubirii puternică este în a schimba desfăşurarea lucrurilor și în a micşora dimensiunile răului. 

„Viaţa era lumina oamenilor; și lumina întru întunerec luminează, şi întunerecul nu o a cuprins.” (Ioan 1, 4‑5). Întunerecul neființei nu poate înghiți lumina vieții. Tot binele ce purcede de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu este nepieritor. Rugă-ciunea este una dintre cele mai înalte forme ale bunei fiinţări, nepieritoare, veşnice. Este „partea cea bună care nu se ia” niciodată (Luca 10, 42).

În căutarea mântuirii, a sa şi a aproapelui, nevoitorul, adunat asupra omului său lăuntric, vede în sine puterea „legii păcatului” (Rom. 7, 23). Văzând cum păcatul omoară, îl omoară (Rom. 7, 11), în ciuda tuturor strădaniilor de a face binele, ajunge adesea până aproape de deznădejde şi în această îngreuitoare stare se roagă. Îmi amintesc de o vizită de neuitat. A venit la noi un monah pustnic. Avea pe atunci în jur de şaptezeci de ani. Trăia într‑un loc singuratic, aflat între Mănăstire şi Schit, într‑o râpă lângă un pârâu, în mijlocul pădurii. Avea fața chinuită, brăzdată, palidă, demult nespălată, de culoare cenuşie, iar părul şi barba nepieptănate, cărunte, cenuşii închise; ochii îi erau înfundați, albastru‑cenuşii. Îndelung am vorbit împreună. Iată ce povestea despre sine: „De mulți ani mă doare sufletul la gândul că noi, monahii, ne‑am lepădat de lume, am părăsit și părinţi şi patrie, am lăsat toate cele ce alcătuiesc de obicei viața oamenilor, am dat făgăduinţe înaintea lui Dumnezeu, a Sfinților Îngeri şi a oamenilor să trăim după legea lui Hristos; ne‑am lepădat de propria voie, ducem o viață care de fapt este mucenicească şi tot nu propăşim în bine. Oare mulți dintre noi se vor mântui? Eu cel dintâi pier. Văd şi pe ceilalți că‑i stăpânesc patimile. Iar când întâlnesc mireni, văd cum trăiesc ei într‑o mare neştiinţă, negrijulii, şi nu se pocăiesc. Și iată, câte puțin, fără să‑mi dau seama, am început a mă ruga pentru lume. Mult am plâns la gândul că dacă noi, monahii, care ne‑am lepădat de lume, nu ne mântuim, atunci cu lumea ce va fi? Şi aşa, treptat, durerea mea creştea, până când am început să plâng, de‑acum cu lacrimi de deznădejde. Şi iată, anul trecut, aşa deznădăjduit, ostenit de plâns, când zăceam noaptea pe duşumea, Domnul S‑au arătat şi m‑a întrebat: «De ce plângi aşa?» Eu tac... «Au nu ştii că Eu voi judeca lumea?» Eu iarăşi tac... Domnul zice: «Voi milui pe tot omul care, fie şi o dată în viață, a chemat pe Dumnezeu.» Mi‑a venit gândul: «Atunci noi pentru ce ne muncim atâta zi de zi?» Domnul, la mişcarea gândului meu, răspunde: «Cei ce suferă pentru porunca Mea în Împărăția Cerului vor fi prietenii Mei, dară pe ceilalți doar îi voi milui.» Şi Domnul S‑au depărtat.”