Petru și Ioan la Mormântul lui Hristos nu văd nimic. Maria Magdalena Îl vede pe Hristos înviat (In 20, 1‑18; Lc 24, 12)

Această dificultate majoră este întărită de faptul că toate evenimentele istorisite se împletesc unele cu altele și este greu să le descâlcim în pericope, lucru totuși necesar pentru slujirea liturgică. Așa și aici: vom comenta faimoasa pericopă a lui Petru și a lui Ioan la mormânt (In 20, 1‑10), care în Apus face lectura din Sâmbăta Paștilor, însă personajul principal este, de fapt, Maria Magdalena, de care sunt legate toate evenimentele din dimineața zilei de Paști (la ceilalți trei evangheliști); în pericopa noastră, Maria Îl va vedea pe Hristos înviat, însă dacă nu citim și urmarea (11‑18) nu înțelegem nimic. 

Ioan și Petru sunt martori oculari ai primei părți din pericopă, însă numai Ioan raportează evenimentul, pe când Petru nu spune nimic în Evanghelia sa, stenografiată și publicată de Marcu (poate pentru că nu se mândrea cu asta). Ioan şi‑a scris Evanghelia la mult timp după ceilalți trei (la aproape 40 de ani), având însă grijă să nu vorbească despre ceea ce au pomenit ceilalți. Dar această explicație nu e suficientă.  

De fapt, toate aceste dificultăți „literare” și semantice sunt legate de realitatea istorică pe care o descriu și de firea însăși a lui Hristos înviat. Într‑adevăr, după o perioadă de neclaritate, de nesiguranță, în care toți protagoniștii au fost tulburați, confuzia textelor exprimă confuzia gândirii și a sentimentelor. Cu toții Îl auziseră pe Hristos vestindu‑Şi moartea și învierea, însă una e să crezi intelectual în învierea lui Hristos și alta e să fii încredințat lăuntric (dar și noi avem aceeași dificultate). La asta se mai adaugă un fapt cu totul nou, care depășește înțelegerea omenească: Hristos înviat Îşi are Trupul Său de slavă, duhovnicesc, îndumnezeit, care nu mai este supus materiei³, nici spațiului, nici timpului, și care are libertatea de a Se manifesta sub diferite forme, după cum mărturisește Evanghelia.⁴ Cum să poţi da seamă de această minune dumnezeiască în limbajul omenesc, înscris în timp și limitat? Lucrările trupului slavei nu pot fi descrise istoric, căci istoria omului e legată de spațiu și de timp. Hristos înviat putea fi în mai multe locuri deodată și putea să Se facă văzut sau nu. 

Să trecem acum la textul în sine şi să vedem care e situația în această zi de Sabbat (pentru noi Marea și Sfânta Sâmbătă), cine sunt persoanele implicate și în ce locuri se găsesc. Hristos e mort și aşezat într‑un mormânt pecetluit și păzit de soldați (de fapt paza Templului) de două zile (vineri și sâmbătă). Membrii Sinedriului sunt mulțumiți: rabbi Iisus din Nazaret, care îi umbrea, a fost ucis de romani, la cererea lor, iar ei își puteau păstra puterea politico‑religioasă, rămânând astfel singura autoritate a religiei evreiești oficiale. Guvernatorul roman, Pilat, probabil că nu poate să doarmă liniștit, pentru că a ucis un om drept, dar a păstrat ordinea politică romană: deci nu va avea probleme cu împăratul. Iuda, care a deznădăjduit de milostivirea dumnezeiască, s‑a spânzurat.

Însă cu prilejul acestui „mare Sabbat dumnezeiesc” se petrece în chip nevăzut un eveniment de căpătâi pentru soarta omului și pentru viitorul lumii: Hristos S‑a pogorât la iad „cu sufletul, ca Dumnezeu”⁵, adică unit cu dumnezeirea Sa în sufletul Său omenesc, pentru a izbăvi sufletele celor care erau înlănțuiți acolo, și mai ales sufletele lui Adam și al Evei, prin moartea pe care a primit‑o de bună voie, înșelându‑l pe Satana.⁶  

În vreme ce dușmanii lui Dumnezeu sărbătoresc victoria, Hristos Îşi începe în chip nevăzut lucrarea de mântuire.  Prietenii și Apostolii Săi sunt însă zdrobiți de tristețe și de durere, şi pe de‑a‑ntregul descumpăniți, neștiind ce să facă, pentru că Învățătorul lor mult iubit a murit. Totul pare pierdut…  

Cele trei persoane pomenite de Ioan evanghelistul sunt Maria Madgalena, Petru și Ioan însuși. Totul ne face să credem că se găsesc în Foișor, după cum arată tradiția, pentru motive istorice și de bun simț. Foișorul era o casă frumoasă, cu etaj („foișor”), aflată pe dealul Sionului⁷, în sud‑vestul Ierusalimului, acolo unde Hristos sărbătorise Cina cea de Taină și instituise euharistia, temelie a liturghiei creștine. Foişorul îi aparținea lui Lazăr (ca și o bună parte din Ierusalim), despre care știm multe lucruri de la vechii aghiografi⁸: Lazăr și cele două surori ale sale, Marta și Maria, erau copiii fostului guvernator al Antiohiei, arameean căsătorit cu o prințesă evreică, de unde averea și faptul că era protejat de puterea romană. Lazăr își va pune toată bogăția și influența în slujba lui Hristos și a misiunii Sale dumnezeiești. În afară de partea pecuniară, pe care a oferit‑o cu multă mărinimie, casele lui, de pildă casa din Betania, au fost un refugiu pentru Iisus și ucenicii Săi, pentru că membrii Sinedriului nu îndrăzneau să meargă acolo de frica romanilor. Să mai spunem și că deplasările la Mormânt ale celor trei personaje ne poartă să credem că se aflau în Ierusalim (și nu în Betania, situată mult mai departe). Or, la Ierusalim, acest loc nu putea fi decât Foișorul, care mai apoi a devenit sediul primei comunități creștine și prima Biserică.⁹

 Maria Magdalena este, în mod sigur, aceeași cu Maria din Betania și probabil cu „păcătoasa” fără nume (Lc 7, 37‑50), după cum a crezut tradiția occidentală¹⁰ până în secolul al XIX‑lea, ceea ce ni se pare a fi o evidență scripturistică și duhovnicească. Spre deosebire de sora ei, Marta, care era un model de gospodină, Maria a fost multă vreme curtezană¹¹, însă după ce L‑a auzit pe Hristos vorbind s‑a convertit. Maria Magdalena și‑a transformat flacăra iubirii trupești într‑o iubire duhovnicească, unică şi arzătoare, pentru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mesia, devenind pentru totdeauna o pildă  de convertire și de pocăință. Femeie de caracter, ea va fi prin excelență „femeia mult iubitoare”¹² din Evanghelie, după Maria Născătoarea de Dumnezeu, și probabil cea dintâi dintre „ucenice” (numite „sfintele femei”, în Apus). Tot ce se va petrece în această dimineață de Paști confirmă acest lucru. Mariei i se mai zicea şi Magdalena pentru că stătea mai mult la proprietatea ei din Magdala, pe care o moștenise, proprietate aflată pe malul lacului Tiberiada, între capitala Galileei și Capernaum (Lazăr ședea la proprietatea sa din Betania, la câțiva km de Ierusalim, împreună cu Marta, sora lui, care era stăpâna casei).    

 Ioan începe cu Maria: „Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis‑de‑dimineaţă, fiind încă întuneric.”. Aici se arată primele dificultăți, căci cei trei sinoptici vorbiseră deja despre ea, însă la ei nu era singură, ci însoțită de „cealaltă Marie” (la Matei), de „Maria lui Iacov și Salomeea” (la Marcu) și de „femeile venite din Galileea” (la Luca); toate aceste femei se duceau la mormântul lui Hristos cu mir, pentru a‑I unge trupul, de unde și faptul că au fost numite mironosițe.¹³ Nu putem să intrăm aici în detaliile acestor evenimente, vom aminti doar că unii Părinți ai Bisericii au avut intuiția soluției la această problemă, mai ales Sf. Ambrozie al Milanului, care spune: „Cele patru Evanghelii au vorbit de patru momente diferite și presupun diverse personaje feminine, diverse apariții. (…) Se dau numele unora, se pomenesc altele…”¹⁴. O mie de ani mai târziu, în secolul al XIV‑lea, Sf. Grigorie Palama va spune cam același lucru: „Mironosițele au fost în număr mare și s‑au dus la Mormânt (…) de două sau de trei ori, însoțite [în grup], dar nu au fost aceleași. (…) Evangheliștii pomenesc, deci, de mersul [la Mormânt] al unora dintre ele, iar pe altele le lasă deoparte.”¹⁵.  Toate aceste intuiții vor fi confirmate și precizate de misticii și de vizionarii dintre veacurile XVIII şi XX.

Sfintele femei, probabil mai numeroase decât cele care sunt pomenite, nu ședeau toate în același loc (Ioana, soția intendentului lui Irod Antipa (pomenită în Lc 24, 10), locuia de pildă la palatul lui Irod; mai era, desigur, și Marta, stăpâna Foișorului); probabil că nici nu au venit toate împreună la Mormânt și nici în același timp.

Unde se găsea Mormântul lui Hristos? La capătul din nord al Ierusalimului, în afara zidurilor, căci în Legea evreiască, la fel ca în legile romane, morții nu se îngropau în cetate. Golgota, stâncă de calcar care slujea de loc de execuție, și mormântul lui Iosif din Arimateea se găseau într‑o veche carieră de piatră (părăsită în secolul I î.Hr.), acoperită cu pământ și transformată în grădină. Cei avuţi își săpau grote funerare în suprafeţele de piatră care ieșeau din loc în loc. Acolo se găsea mormântul pe care Iosif din Arimateea îl săpase de curând pentru el însuși. În el a fost înmormântat Domnul, pentru că era foarte aproape de Golgota și pentru că trebuia repede îngropat, căci morții nu se puteau îngropa în timpul Sabbatului. Iisus a murit în vinerea Paștelui, la ora 15. A trebuit apoi să fie cerut trupul de la Pilat, care se afla în fortăreața Antonia¹⁶, să fie dat jos de pe cruce, să fie dus la mormânt pe o targă, să fie uns cu mir, să fie înfășurat într‑un giulgiu funerar, în fine, să fie închis mormântul. Chiar ținând cont de servitorii lui Iosif și ai lui Nicodim, toate acestea au reprezentat o operație lungă și anevoioasă. Iar membrii Sinedriului dobândiseră de la Pilat paza armată a mormântului, a cărui piatră a fost lipită cu var și pecetluită cu pecetea Sinedriului (ca într‑un film polițist! Mt 27, 66). Nu trebuia sub nicio formă ca Apostolii să vină să fure Trupul, ca să pretindă apoi că a înviat (Mt 27, 64). Însă apostolii, săracii, fugiseră cu toții… 

Acest mormânt, „Sfântul Mormânt”, există și astăzi la Ierusalim, în același loc, în ciuda distrugerii de către sultanul Hakkim, în anul 1009, a bazilicii ridicate de Constantin¹⁷, în secolul al IV‑lea. În veacul al XI‑lea, Constantin al IX‑lea Monomahul a restaurat rotonda Învierii(Anastasis) și capela calvarului, apoi cruciații au reconstruit bazilica, în secolul al XII‑lea, punând în sânul ei, ca pe un giuvaer, scumpul mormânt al lui Hristos, din care a izvorât Viața.¹⁸ Structura nu s‑a schimbat prea mult, cu excepția intrării: exista o ușă joasă la intrare (nu se putea intra decât aplecat), apoi un culoar de trecere, înalt cât un om, iar la dreapta o laviță funerară, pe care trebuie că a fost pus trupul. Acest trup era uns peste tot cu mir, capul era înfășurat cu o mahramă, trupul era învelit într‑un giulgiu, cearșaful funerar, care stătea legat cu fâșii de pânză având drept scop să ţină giulgiul. Mormântul era închis cu o piatră mare, care putea să fie rotundă sau pătrată. 

Maria străbate aproape tot Ierusalimul, de la sud la nord,¹⁹ apoi iese din oraș (probabil prin poarta Genath, poarta grădinilor), fără nicio dificultate, pentru că porțile erau deja deschise, ceea ce înseamnă că lucrurile se petrec într‑adevăr duminica²⁰, și sosește prima la mormânt, înaintea celorlalte femei, fără să fie împiedicată de păzitori. Și acolo rămâne uimită, pentru că piatra stă răsturnată la pământ, deşi e foarte grea: mormântul este deschis. Probabil că s‑a aplecat și a văzut că trupul Domnului a dispărut. Cum Ioan nu pomenește nimic de păzitori, putem crede că aceştia plecaseră deja să‑i anunțe pe membrii Sinedriului, altminteri Maria le‑ar fi cerut lămuriri. Atunci se sperie, străbate din nou Ierusalimul, fără a ține seama de tovarășele sale, care sunt pe drum²¹, și aleargă la Foișor să‑i vestească pe Petru și pe Ioan (care se găseau acolo) „că au luat trupul Domnului și nu se știe unde l‑au pus”. Nici măcar nu‑i vine în minte că ar fi putut învia, într‑atât noțiunea asta e străină mentalității noastre de oameni „căzuți”. Cei doi Apostoli dau fuga la mormânt, Maria îi urmează cum poate (poalele femeilor din acea vreme, cu siguranță, nu le îngăduiau să alerge prea repede). Ioan ajunge primul, pentru că este foarte tânăr și aleargă repede: se apleacă, se uită înăuntru, vede că trupul nu mai este acolo, după cum spusese Maria, și vede că giulgiul şi fâșiile de pânză sunt pe jos, puse teanc (Ioan știe cum s‑a petrecut punerea în mormânt, căci probabil a participat). Însă, puțin timid și neînsoțit de un „bătrân”, șeful profesional (Iacov și Ioan lucrau cu Petru și Andrei, ca pescari), nu îndrăznește să intre înaintea lui. Sosește și Petru, intră de‑a dreptul și vede mai multe decât Ioan: nu numai fâşiile de pânză sunt pe jos; mahrama²², care înfășura capul cel scump al lui Hristos, e împăturită şi ea cu grijă [şi pusă] de‑o parte, și probabil și giulgiul²³ (mai mulți Părinți ai Bisericii spun clar acest lucru, de pildă Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Grigorie cel Mare²³). Fâșiile de pânză sunt pe jos pentru că nu aveau decât un rol tehnic (să mențină giulgiul în jurul trupului), în timp ce mahrama și probabil giulgiul sunt împăturite și puse cu grijă, pentru că sunt moaște scumpe, care vor da mărturie despre Învierea lui Hristos până la sfârșitul vremurilor.

Atunci Ioan îndrăznește să intre: „și a văzut [ceea ce văzuse Petru] și a crezut”. Această a doua parte a frazei e destul de greu de înțeles. Am putea crede că înseamnă: [Ioan] a crezut că Iisus a înviat. Însă Părinții nu o înțeleg astfel; ei cred că înseamnă a crezut în ceea ce a spus Maria Magdalena. Fraza care urmează o confirmă: „căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi”. Tot așa se interpretează și faptul că Ioan nu le‑a mărturisit despre Înviere celorlalți Apostoli. Să fi avut poate o intuiție, dar nu a îndrăznit să vorbească? Cei doi Apostoli nu caută mai îndeaproape și nu încearcă să se informeze. Sunt uluiți. De altfel, când un alt grup de femei va veni să le povestească „ Apostolilor” ceea ce le spuseseră cei doi îngeri, aceștia le vor lua drept aiurări (Lc 24, 11). Poate că asta se datora și diferențelor dintre mărturii... Aşa că se întorc acasă, adică la Foișor. Mediocritate masculină…

Însă Maria, care are caracter și minte ascuțită, rămâne. Admirabilă stăruință feminină! Maria așteaptă afară, plângând; sunt lacrimi de iubire pentru Dumnezeu. Îl așteaptă, dincolo de orice nădejde, pe Mirele ceresc. Probabil că, în inima ei, se roagă Învățătorului să‑i dea un semn. Apoi prinde îndrăzneală, se apleacă și bagă capul în mormânt. Semnul este acolo, viu și strălucitor de lumină dumnezeiască: doi îngeri²⁴ șezând pe lavița funerară, unul către cap și altul către picioare, de‑o parte și de alta a locului unde se aflase trupul lui Hristos, ca niște păzitori ai acestui loc sfânt. Cum ea rămâne cu gura căscată, neputând zice un cuvânt, îi vorbesc ei: „Femeie, de ce plângi?”. „L‑au luat pe Domnul meu și nu știu unde L‑au pus”. Trebuie să observăm că nu spune „trupul”, ci „Domnul meu”. Maria vorbește despre El ca despre o persoană vie. Îngerii își întorc privirile spre în afară pentru a arăta că vine cineva. Maria se întoarce și crede că este vorba despre grădinar. Iosif din Arimateea avea într‑adevăr un grădinar care întreținea proprietatea și cultiva grădina. Ea nu‑L recunoaște pe Iisus, căci Trupul Slavei este liber să se lase recunoscut sau nu și sub forma pe care o dorește. Omul spune același lucru ca și îngerii, însă adaugă ceva foarte important: „Pe cine cauți?”, ceea ce corespunde exact cu căutarea Mariei. Însă, neputându‑și lua mintea de la trupul lui Iisus, Maria stăruiește: unde l‑ai pus? Voi merge să‑l iau. E ca și cum ar fi spus dă‑mi‑L înapoi! Ce iubire are ea pentru scumpele „moaște” ale Învățătorului – trupul Său cel mort –, mai ales dacă comparăm atitudinea ei cu a Apostolilor, care nici măcar nu se gândeau, și se ascundeau „de frica evreilor”!  

Atunci Iisus, văzând o asemenea iubire pentru El, i Se arată ei, pur și simplu chemând‑o pe nume: „Mariam”; asta înseamnă că o cunoștea și că avea cu ea o relație personală, căci numele este semnul persoanei. Ea Îl recunoaște pe Iisus după glas, pe El, Cuvântul, și strigă: „Rabuni!”, Învățătorule!²⁵ Este în culmea fericirii, inima îi explodează de bucurie, se aruncă la picioarele Lui pentru a I se închina și vrea probabil să I le sărute²⁶, așa cum spune Matei despre ea și despre Maria lui Iacov, la 28, 9. Vrea deci să facă același gest minunat pe care îl făcuse ungându‑le cu mir, chiar înainte de Patimă (In 12, 3). Atunci Hristos spune un cuvânt surprinzător: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M‑am suit la Tatăl Meu. Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.”. Această frază celebră (în latină Noli Me tangere) a fost interpretată felurit de către Părinții Bisericii, uneori cu asprime. De fapt, fraza are un înțeles teologic: nu Mă ține pe pământ, căci trebuie să‑Mi sfârșesc misiunea, să Mă întorc la locul Meu pe tronul dumnezeiesc, cu Tatăl Meu și cu Duhul, ca Dumnezeu întrupat²⁷ – Dumnezeul‑om – și să aduc Tatălui meu omenirea mântuită, căci aceasta este Voia Sa.  Domnul o invită să aibă o relație mai duhovnicească cu El, căci dacă sentimentele pot fi nobile și frumoase, ele pot și să înlănțuiască. Şi chiar în acea clipă Hristos dispare. Maria se grăbește la Foișor pentru a vesti: Hristos a înviat! Iar noi îi răspundem cu bucurie, peste veacuri: Adevărat a înviat!

Maria Magdalena a fost cu siguranță prima persoană căreia i s‑a arătat Hristos înviat, în Evanghelii. Însă nu trebuie să uităm tradiția, care ne revelează un adevăr „intim”:  Hristos i S‑a arătat mai întâi mamei Sale, Maria, lucru de înțeles și chiar evident, căci ea a suferit mai mult decât toți (Iisus era fiul ei). După cum prorocise bătrânul sfânt Simeon la Întâmpinarea Domnului la Templu, „prin sufleul său a trecut sabie” (Lc 2, 35) când și‑a văzut Fiul dumnezeiesc pironit pe cruce și mort, și nu s‑a îndoit niciodată de Învierea Sa. Imnul către Maica Domnului din perioada pascală a Ortodoxiei („îngerul²⁸ a strigat către cea plină de daruri…”) este o confirmare a acestui lucru. Însă, cu siguranță, nu Arhanghelul Gavriil i‑a dat această veste bună, ci Însuși Fiul său, care a venit să o mângâie, în taina legăturii dintre fiu și mamă, probabil în Foișor.  

Apropierea dintre cele două părți ale pericopei, care pare să nu se facă niciodată în liturghie, ne descoperă cugetele dumnezeiești. Să observăm că este vorba despre un text coerent, sintetic și precis, chiar dacă se deosebește de textele celor trei sinoptici. Prima care s‑a dus la mormânt, singură și curajoasă, a fost o femeie. Apostolii nu au această inițiativă. Această femeie, Maria Magdalena, este „femeia mult iubitoare” din Evanghelie, care L‑a uns pe Domnul cu mir înainte de Patimi. Maria a făcut asta dintr‑o iubire curată, şi tot ea s‑a dus să cerceteze trupul unui mort, viu însă în inima ei, ca să‑I aducă din nou mir plin de arome, simbol al unei iubiri dezinteresate.

Hristos era cu siguranță prezent în mormânt, cu Trupul Său de slavă, când Petru și Ioan s‑au dus acolo, însă nu li S‑a arătat lor, nici măcar lui Ioan, pe care îl iubea mult, căci Îl părăsiseră (și chiar se lepădaseră public de El, cum a fost cazul lui Petru). Însă văzând stăruința iubitoare a Mariei, Hristos i Se arată ei în slava Sa de Înviat, chemând‑o pe nume: este prima care a avut această bucurie și această cinste (în afară de Maria Maica Domnului, dar aceasta e o taină dumnezeiască). Hristos li Se va mai arăta și altor sfinte femei în Evangheliile celor trei sinoptici. Li S‑a arătat mai întâi [femeilor] care Îl iubeau cu o iubire dezinteresată şi în ciuda a orice. Nu li Se va arăta ucenicilor, cei 11 Apostoli (care își reveniseră oarecum din frică și se adunaseră în sfârșit în Foișor), decât duminică seara, fapt care este [ca] o certare dumnezeiască, pe care o va exprima limpede (Mc 16, 14), dându‑le pacea Sa.

Este o frumoasă lecție duhovnicească, valabilă pentru noi toți.   

Hristos a inviat!