Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Cel ce caută cinstirea lui Dumnezeu (de la Dumnezeu), urmăreşte să piardă necurăţia din sine. Grija aceasta întru cunoştinţă taie patimile. Căci s‑a scris: „Grija va veni peste bărbatul înţelept.” Cel ce a slăbit cunoaşte sănătatea. Cel încununat se încunună pentru că a biruit pe vrăjmaşii împăratului. Există patimi, dar există şi virtuţi. Dar de suntem leneşi ne facem vădiţi ca trădători. Bărbăţia inimii este un ajutor dat sufletului de a fi după Dumnezeu, precum lenea este un ajutor spre rău (al răului). Puterea celor ce voiesc să dobândească virtutea stă în aceea că dacă vor cădea nu pierd curajul, ci se îngrijesc iarăşi (să se ridice). Uneltele virtuţilor sunt ostenelile trupeşti întru cunoştinţă; patimile se nasc din lenevie (nepăsare).
Nejudecarea aproapelui este un zid ridicat întru cunoştinţă faţă de cei ce ne războiesc, iar judecarea lui dărâmă zidul întru necunoştinţă. Îngrijirea de limbă face vădit pe om că este făptuitor, iar needucarea limbii înseamnă că nu are înlăuntrul său virtutea. Mila naşte trecerea cu vederea prin cunoştinţa greşelilor altora şi conduce la iubire, iar lipsa de milă înseamnă că nu este în acel om virtutea. Iubirea naşte curăţia, împrăştierea naşte patimile, iar uscăciunea (scleroza) inimii naşte mânia. Nevoinţa sufletului constă în a urî împrăştierea, iar a trupului constă în sărăcie. Căderea sufletului se arată în iubirea împrăştierii, iar îndreptarea lui în liniştea (isihia) unită cu cunoştinţa. Somnul pe săturate este o tulburare a trupului, iar privegherea cu măsură este mântuirea inimii. Somnul mult îngroaşă inima, iar privegherea cu măsură o subție. Dar bine este a dormi în tăcere și întru cunoştinţă decât a priveghea întru deşertăciune. Plânsul fără tulburare alungă toate relele. Nejignirea conştiinţei aproapelui naşte smerita cugetare. Slava de la oameni naşte pe încetul mândria. Iubirea lărgirii alungă cunoştinţa, iar înfrânarea pântecelui smereşte patimile. Pofta mâncărilor plăcute le trezeşte pe acestea cu uşurinţă. Împodobirea trupului este o catastrofă a sufletului, iar îngrijirea lui după frica lui Dumnezeu este bună.
Cugetarea la judecata lui Dumnezeu naşte frica de ea în suflet, iar călcarea în picioare a conştiinţei alungă virtuţile din inimă. Frica de Dumnezeu alungă nepăsarea (lenevia), iar lipsa fricii o întăreşte. Păzirea gurii trezeşte înţelegerea lui Dumnezeu, cînd gura tace întru cunoştinţă. Iar poliloghia (multa vorbire) naşte lenea şi prostia. A renunţa la voia ta în favoarea aproapelui înseamnă că mintea ta vede virtuţile lui, iar a ţine la voia ta faţa de cea a aproapelui arată necunoştinţa. Meditaţia însoţită de frică păzeşte sufletul de patimi, iar rostirea vorbelor lumii îl întunecă, lipsindu‑l de virtuţi. Iubirea materiei tulbură mintea şi sufletul, iar supunerea le înnoieşte. Când tăcerea nu te opreşte să‑ţi exprimi gândurile te faci vădit ca unul ce cauţi cinstirea lumii și slava urâtă a ei. Iar cel ce îndrăzneşte să‑şi descopere gândurile Părinţilor lui alungă aceste gânduri de la el. Precum casa ce nu are uşi, nici ferestre, şarpele ce voieşte poate intra în ea, aşa face cel ce‑şi împlineşte osteneala, dar nu o păzeşte. Precum rugina mănâncă fierul, aşa cinstirea mănâncă inima, dacă te încrezi în ea. Precum buruiana împletită cu viţa nimiceşte rodul ei, aşa slava deşartă nimiceşte osteneala monahului, de se încrede în ea. Înaintea tuturor virtuţilor este smerita cugetare şi înaintea tuturor patimilor este lăcomia pântecelui. Sfârşitul virtuţilor este iubirea, iar sfârşitul patimilor stă în a se îndreptăţi pe sine (în a se socoti drept). Precum viermele mâncând lemnul îl nimiceşte, aşa răutatea (păcatul) aflată în inimă întunecă sufletul. Aruncarea sufletului înaintea lui Dumnezeu naşte suportarea ocărilor fără tulburare; şi lacrimile lui sunt curate de toate cele omeneşti. Dar cel ce nu se critică pe sine nu poate suporta nici mânia (altora). Cel ce‑şi amestecă cuvîntul său cu cele lumeşti îşi tulbură inima şi o ruşinează, când aceasta se roagă lui Dumnezeu, dar fără să aibă îndrăzneala (deplinei încrederi în El). A iubi lumea ca trebuitoare face sufletul să se întunece, iar a nu vedea nici o trebuinţă de ea aduce cunoştinţa. Iubirea ostenelii este ura faţă de patimi, iar lenea le aduce pe ele fără osteneală.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team