Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog într-o nouă traducere, versificată, a monahului Maxim

publicat in Cuvânt filocalic pe 4 Mai 2019, 17:09

Cuvântul 26

Cum că acela ce încă trăiește întru necunoașterea lui Dumnezeu mort este în mijlocul celor ce trăiesc întru cunoașterea lui Dumnezeu; și cum că celor ce cu nevrednicie se împărtășesc cu Sfintele Taine, dumnezeiescul Trup și Sânge al Domnului nedeslușit li se face.

         

Ca un mort acuma, Doamne, între cei vii mă găsesc,
iar între cei morți mă aflu ca un om care trăiesc1,
eu, cel mai de plâns, Stăpâne, mai jalnic și ticăit
dintre oamenii pe care pre pământ i‑ai făurit,
căci a fi mort între vii ce sunt ție‑afierosiți.
Negreșit mai rău m‑arată decât cei nicicând zidiți.
Iar dobitocească viață între morți a viețui,
ca o necuvântătoare, e totuna cu‑a trăi!
Viața celor ce pre tine Dumnezeu nu te știu, oare
nu‑i aceeași viețuire și‑ntocmai asemănare?
Deși‑mi pare că de‑acuma te cunosc și te știu bine,
și‑mi pare că am credință, că laud și chem pre tine,
iară gura mea rostește cuvintele învățate
și cânt rugăciuni și lauzi, carile ne‑au fost lăsate
de sfinții cei din vechime, de sfinții cari‑au avut
Duhul tău cel Sfânt
2 și‑n slove și în scris le‑au așternut,
și rostind acestea toate și crezând c’am isprăvit
vreo lucrare însemnată, rămân prost și nesimțit.
Precum pruncii când învață și nu pricep ce grăiesc,
așa eu, în psalmi, în cânturi și în rugi îngăduiesc
3,
lăudându‑te pre tine, Singurul îndurător,
eu spre slava și lumina‑ți rămân tot nesimțitor.
Precum și cei din eresuri, cari multe cunoșteau,
cum că te cunosc pre tine, ticăiții, socoteau
și credeau că văd spre tine, Doamne, Dumnezeul meu,
tot așa rugăciuni multe și mulți psalmi rostindu‑ți eu,
doar cu gura și cu limba (poate și cu inima)
a credinței vârfuire socotesc a o avea,
și că, prin aceste lucruri, am întreagă cunoștința
4
adevărului de‑acuma, și mai mult n‑am trebuință,
și făcând acestea toate zic, Doamne, a te vedea,
Cel ce ești Lumina Lumii, și în mâini a te ținea.
Åži‑împreună‑a fi cu mine și mai vârtos socotesc
de‑a Dumnezeirii‑Ţi fire că mă și împărtășesc
5!
Ba încă adesea aflu despre mine întru pilde
și cuvintele Scripturii, cercetând, le pun ’nainte,
zic: ,,A spus Stăpânul, în Scriptură, că acei
ce‑i beau sângele, iar trupul îl mănâncă, petrec ei
întru dânsul, Domnul Însuși întru dânșii locuind”
6.
Dar zicând astfel de vorbe mă văd propovăduind
pre Cel Necuprins vreodată, cum că poate fi cuprins
și că‑n trup ce se atinge stă ascuns Cel Neatins,
ținut și văzut zicându‑ți celui pururi neținut.
Neștiind, năpăstuitul, că în cei în care‑ai vrut,
pentru omul ce văzut e, și ținut e și simțit,
simțit și ținut cu mâna și văzut ești, negreșit,
Ziditorule. Ci însă, întru cei necurățiți,
cum sunt eu, și în aceia ție neînvredniciți,
pre simțitul trup și sânge Dumnezeu cu dinadins
îl faci și, cu neschimbare, îl preschimbi întru neprins
și de neținut cu totul, făcându‑l cu‑adevărat
trup duhovnicesc și sânge nevăzut (cum altădat’,
ușile chiar încuiate, ai intrat și ai ieșit,
și întru frângerea pâinii7 de îndată ai pierit
de la ucenicii încă ce‑aveau ochii cei trupești),
 așa și pâinea ceasta acum o desăvârșești
și o faci cu dinadinsul trup al tău duhovnicesc
8.
Iară mie mi se pare că te am și stăpânesc,
fie că voiești aceasta, fie chiar și ne‑voind.
Åži pre trupul tău mâncându‑l mă socotesc părtășind
cu Tine, al meu Hristoase, și ca un sfânt petrec eu,
împreună‑moștean ție, moștean al lui Dumnezeu
9
și frate al tău așijderi, slavei împărtășitor.
Însă chiar dintru aceasta mă arăt nesimțitor!
Dintr‑aceasta se arată că nu știu ce psălmuiesc,
nici cele ce cuget pururi și le cânt și le grăiesc.
Căci de cunoșteam acestea puteam ști dintru‑nceput
că om fără de schimbare, Dumnezeu tu, te‑ai făcut,
ca luând pre mine‑aspră‑ți să mă îndumnezeiești.
Dar nu și întru grosimea omului să‑ngăduiești,
nici să fii în stricăciune ținut tu, Cel Neținut,
cel nestricăcios cu firea și neprins ori priceput.
Deci, dacă‑aș ști asta și dacă aș fi crezând,
că se fac nedeslușite trupul și sângele sfânt,
și mie, celui nevrednic, foc de neapropiat,
cu frică și cu cutremur și cu totul spăimântat
m‑aș cumineca cu ele, curățindu‑mă ’nainte
cu lacrimi și cu suspinuri și pocăință fierbinte.
Acum stau în întunerec, rătăcesc dintru neștire
10,
ținut fiind eu, stricatul, în deplină nesimțire.
Însă totuși cad la tine, te rog și mă cuceresc,
și te chem și cer fierbinte mila ta să dobândesc.
Cată și‑acum asupră‑mi, Atotîmpărate‑al meu,
și arată‑mi îndurarea, nepomenirea de rău.
Åži marea milostivire către mine, desfrânatul,
cel întru nemântuire, vameșul și prea spurcatul,
care decât toată firea celor necuvântătoare
și a celor ce cuvântă ți‑am greșit cu‑înverșunare!
Ci măcar că‑n viață relele toate‑am lucrat,
drept Dumnezeu Făcătorul te mărturisesc curat
Fiu lui Dumnezeu, cu Tatăl de‑o fiiere și de‑o cinste,
care te‑ai născut dintr‑însul de toți vecii mai nainte

și în vremile din urmă ca prunc ai luat născare
dintru Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare,
și om făcându‑te, Doamne, pentru mine‑ai pătimit
și te‑ai răstignit, Stăpâne, și‑îngropare ai primit
și din morți, după trei zile, Hristoase, ai înviat
și te‑ai înălțat cu trupul unde n‑ai fost depărtat.
Deci așa crezându‑ți ție și‑nchinându‑mă așa
și nădăjduind că iarăși vei veni a judeca,
răsplătind fieștecărui cele după vrednicie
11,
credința în loc de lucruri socotească‑mi‑se mie
și să nu cauți faptele care deplin să mă‑ndreptățească
12,
ci credința13 mea aceasta de‑ajuns să se dovedească
în locul acelor toate: răspuns numai ea va da,
ea‑mi va da îndreptățire, părtaș mă va arăta
veșnicei tale slave
14. Că ai zis, Hristoase‑al meu:
„Cel ce crede întru mine viață va avea mereu,
nemaivăzând în veci moarte
15”. Ci dacă credința‑n tine
mântuiește și spășește
16 deznădăjduiți ca mine,
iată, cred, mă mântuiește, dându‑mi iar lumina ta
și pre sufletu‑mi Stăpâne, ce petrece pururea
bezna‑n întunerec, și‑n umbra morții ținut
17,
arătându‑te tu iarăși, luminează‑l și mai mult
și dă mie umilință, băutura‑nvietoare,
băutura ce îngrașă simțirile‑mi tânjitoare
dintru trup și dintru suflet, și îmi dăruiește mie
băutura ce de‑a pururi dă viață și veselie,
de carea, Hristoase Doamne, nicicând nu mă depărta.
Pre cel ce mi‑am pus în tine întreagă nădejdea mea
18!

 

Note:


1. Cf. Tov. 5:10, varianta lom, varianta lungă (v. Septuaginta, vol. 3, Ed. Polirom, 2005, p. 435).
2. Cf. Fap. 19:2.
3. Cf. Ef 5:19.
4. CI. Tit 1:1.2; Cf. In. 8: 12.
5. Cf. 2 Pt. 1:4.
6. Cf. In 20:19.
7. Cf. Lc. 24:30.
8. Cf. 1 Cor. 10:3.
9. Cf. Rm. 8:17.
10. Cf. Ps. 106:10; Mt. 22:29.
11. Cf. Mt. 16:27.
12. Cf. lac, 2: 24.
13. Cf. Rm. 3:28.
14. Cf. 1 Pt. 5:1.
15. Cf. In. 11:25‑26.
16. Cf. Mt. 9:22
17. Cf. Is. 9:1; Ps. 106:10.
18. Cf. Ps. 77:7l; 140:8; 142:8.