Dar înainte de toate acestea trebuie să știm că iubirea pătimașă de plăcere este de multe feluri şi de multe forme, şi multe sunt plăcerile care amăgesc sufletul, când nu se întărește prin trezvie întru frica de Dumnezeu şi în dragoste de Hristos, îngrijindu‑se de lucrarea virtuților. Căci se ivesc nenumărate plăceri care atrag la ele ochii sufletului: cele ale trupului, cele ale avuției, ale dezmierdării, ale slavei, ale nepăsării, ale mâniei, ale stăpânirii, ale iubirii de argint, ale zgârceniei. Toate se înființează amăgitor cu arătări strălucite şi plăcute, în stare să atragă pe cei vrăjiți de ele, care nu iubesc cu putere virtutea şi nu rabdă asprimea ei. Căci aproape toată afecțiunea pământească, împătimirea de cele materiale, naște plăcere și desfătare în cel împătimit, și înnebunește şi vatămă în chip pătimaș partea poftitoare a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iuțimii, mâniei, întristării şi ținerii de minte a răului, când e lipsit de ceea ce dorește. Iar dacă împreună cu împătimirea mai stăpânește pe om şi o mică obișnuință, îl face pe cel stăpânit de ea să fie dus, pe nesimțite, până la capătul acestei împătimiri neraționale, pentru plăcerea ascunsă în ea. Căci plăcerea poftei e de multe feluri, cum s‑a spus mai înainte, şi nu se satisface numai prin curvie şi prin altă desfătare trupească, ci şi prin celelalte patimi, odată ce şi neprihănirea stă nu numai în oprirea de la curvie şi de la celelalte plăceri de sub pântece, ci şi în înstrăinarea de celelalte plăceri. De aceea, desfrânat este şi iubitorul de avuții, iubitorul de argint şi zgârcitul. Căci precum acela iubește trupurile, așa şi acesta avuțiile; ba este cu atât mai desfrânat acesta, cu cât nu are o așa de mare silă de la fire, care să‑l împingă. De fapt, vizitiu nedestoinic ar fi socotit cu adevărat nu acela care nu poate stăpâni un cal nărăvaș şi anevoie de strunit, ci acela care nu‑și poate supune pe unul blând şi mai supus. Dar e vădit în tot felul că pofta de avuții e de prisos şi nu după fire, neavându‑și puterea într‑o silă a firii, ci în voia liberă cea rea. De aceea nu are scuză cel ce păcătuiește lăsându‑se biruit de aceasta cu voie. Astfel trebuie să cunoaștem limpede că iubirea de plăcere nu se mărginește numai la desfătare şi la bucuria de trupuri, ci se arată în tot chipul şi prin tot lucrul iubit de voia liberă a sufletului şi prin toată împătimirea.

Dar ca să fie cunoscute şi mai limpede patimile după cele trei părți ale sufletului, am socotit să adăugăm pe scurt şi acestea: sufletul se împarte în trei, în rațiune, în iuţime şi în poftă. Păcatele din rațiune sunt acestea: necredința, erezia, nebunia, hula (blasfemia), nemulțumirea, încuviințările păcatelor care se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea şi leacul acestor rele este credința neîndoioasă în Dumnezeu şi în dogmele adevărate, neînșelătoare şi ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi neîncetată şi mulțumirea către Dumnezeu. Păcatele iuțimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea şi cugetarea necontenită la unele ca acestea. Iar tămăduirea și leacul lor sunt iubirea de oameni, dragostea, blândețea, iubirea de frați, compătimirea, suferirea răului şi bunătatea. Păcatele părții poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beția, curvia, preacurvia, necurăția, desfrânarea, iubirea de avuții, pofta de slavă deșartă, de bani, de bogăție şi de plăcerile trupești. Iar tămăduirea şi leacul lor sunt postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărțirea averilor la săraci, dorința bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după Împărăția lui Dumnezeu şi poftirea înfierii.

Dar trebuie să punem şi diagnoza gândurilor pătimașe, prin care se săvârșește tot păcatul. Gândurile în care se cuprind toate păcatele sunt opt: al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deșarte şi al mândriei. Ca aceste opt gânduri să ne tulbure sau ca să nu ne tulbure, nu atârnă de noi. Dar ca să stăruiască sau ca să nu stăruiască, sau ca să stârnească patimile ori ca să nu le stârnească, atârnă de noi.

Altceva este adică momeala (atacul), altceva însoțirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea (consimțirea), care e aproape de faptă şi se aseamănă ei, altceva lucrarea şi altceva robirea. Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmașul, ca de pildă „fă asta sau aia”, cum i‑a zis Domnului şi Dumnezeului nostru: „Zi ca să se facă pietrele acestea pâini”². Aceasta, cum s‑a spus, nu atârnă de la noi. Însoțirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaș, preocuparea de el şi convorbirea plăcută a voii noastre cu el. Patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaș, care se naște din însoțire, şi învârtirea necontenită a cugetării şi a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea cugetării, fie la stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaș, fie la învoire, cum zice Apostolul: „Căci trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; şi aceștia se împotrivesc unul altuia.”. Luarea în robie este ducerea silnică şi fără voie a inimii, stăpânită de prejudecată şi de o îndelungată obișnuință. Învoirea este consimțirea cu patima din gând. Iar lucrarea este însăși împlinirea în faptă a gândului pătimaș încuviințat. Deci, cel ce cugetă nepătimit de la început sau respinge prin împotrivire şi certare momeala a tăiat dintr‑odată toate cele ce urmează.

Lăcomia pântecelui e stinsă prin înfrânare, curvia prin dorul dumnezeiesc şi prin dorința bunurilor viitoare, iubirea de argint prin compătimirea celor săraci, mânia prin dragostea față de toți și prin bunătate, întristarea lumească prin bucuria duhovnicească, trândăvia prin răbdare, stăruință şi mulțumire către Dumnezeu, slava deșartă prin lucrarea ascunsă a poruncilor şi prin rugăciunea necontenită întru zdrobirea inimii, iar mândria prin aceea că nu judecăm şi nu disprețuim pe nimeni, cum a făcut fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei mai de pe urmă dintre toți.

Slobozită astfel de patimile amintite şi înălțată la Dumnezeu, mintea trăiește de aici înainte viața fericită, primind arvuna Duhului Sfânt; şi plecată de aici cu nepătimire şi cunoștință adevărată, se înfățișează înaintea luminii Sfintei Treimi împreună cu Sfinții Îngeri, primind lumina pentru veacurile nesfârșite.

Note: