Smochinul neroditor sădit în mijlocul viei. Sinagoga și Biserica (Luca 13, 6-9)
publicat in Tâlcul Evangheliei pe 2 Aprilie 2018, 16:35
Această foarte scurtă pildă nu ne este raportată decât de Sfântul Luca. E greu să o situăm în cei trei ani de viață publică a lui Hristos. Sfântul Efrem Sirul, în comentariul la Evanghelia concordantă1 o situează după Schimbarea la Față și înainte de întâlnirea cu Zaheu. Se poate deci estima că Domnul a istorisit‑o înainte de suirea Sa la Ierusalim, către sfârșitul celui de‑al doilea an al Său de misiune (sau începutul celui de‑al treilea an). Este foarte puțin cunoscută de credincioși, probabil pentru că, se pare, nu este niciodată citită duminica, în niciun rit (și poate că nici în timpul săptămânii). Dar a fost comentată cel puțin de doi Părinți ai Bisericii: Sfântul Efrem1 pe care l‑am pomenit mai sus, și Sfântul Ambrozie al Milanului, care i‑a făcut un comentariu lung și remarcabil2.
Am vorbit de mai multe ori de semnificația discursurilor în pilde și despre pedagogia lui Hristos3. Să adăugăm numai un lucru: uneori Domnul arată care sunt cheile înțelegerii sau, și mai bine, explică înțelesul Apostolilor Săi, dar uneori nu o face, cum este cazul aici, iar pilda, dată în stare brută, seamănă cu un mic rebus. Domnul ne spune: gândiți, faceți efortul de a înțelege. Aceasta se leagă de ceea ce a spus: „Căutați și veți găsi” (Mt 7, 7 și Lc 11, 9). Toate pildele lui Hristos (și chiar toate discursurile Sale) au o semnificație pe mai multe planuri: pleacă mereu de la un fapt normal, de rând – care poate fi înțeles de toți –, pentru a‑Și aduce auditoriul, folosind un limbaj simbolic, să se ridice până la un adevăr duhovnicesc, să se ridice la înălțimea cugetărilor dumnezeiești. Să abordăm acum pilda al cărei context nu‑l cunoaștem și care nu are nicio legătură nici cu ceea ce precedă, nici cu ceea ce urmează.
Ceea ce istorisește Domnul face desigur parte din viața cotidiană într‑o civilizație agro‑pastorală, dar situația nu este banală: un om avea o vie4 și un smochin4 „sădit în vie”, probabil în mijlocul viei. Or, este o situație agricolă rară, și chiar probabil imposibilă: erau multe vii în Israel în acea vreme, și la fel mulți smochini, dar rareori erau amestecați4, pentru că nu aveau aceleași funcții. Via era cultivată în mijlocul câmpului pentru a face vin și uneori viile erau agățate de copaci dar niciodată de smochini. Iar smochinii aveau o dublă funcție: să dea fructe dulci și răcoritoare (o minune într‑o țară caldă!), și să dea umbră. Smochinii erau deci sădiți în fața caselor, în piețele publice sau de‑a lungul drumurilor. Și când se asociau culturile fructifere cu via, cum ar fi cultura măslinilor sau a smochinilor – ceea ce se putea întâmpla – cele două erau clar diferențiate. Aceasta înseamnă că stăpânul a sădit cu bună știință acest smochin în mijlocul viei sale. Toate acestea au bineînțeles un sens simbolic.
Via a semnificat întotdeauna, în Biblie, poporul lui Israel și Biserica (a căror menire este să se facă una): prorocul Isaia (secolul al VIII‑lea î.Hr.) cântă Cântecul viei (Is 5, 1‑7) în care se găsește această frază admirabilă: „Dar via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă...”. Hristos Însuși reia această simbolică în pilda vierilor ucigași5, dar aici prorocește uciderea Sa ca Fiu al Stăpânului, iar la sfârșit în răspunsul Său către „marii preoți și bătrâni”, prorocește limpede Biserica și pedeapsa lui Israel.
Smochinul, care este omniprezent în Israel și adesea pomenit în Evanghelie, simbolizează „Legea” („Torah”) și Sinagoga. Este într‑adevăr un copac splendid, cu nenumărate ramificații și cu frunze uriașe, dar ale cărui fructe nu se văd, pentru că sunt ascunse de frunze. Sfântul Ambrozie spune că nu are flori6. Sunt și varietăți de smochini care au fructe necomestibile (smochinii masculini) și chiar alții care sunt sterpi (sicomorii). Numai smochinii „feminini” au fructe comestibile și sunt cultivați. Sfântul Ambrozie are o frază foarte frumoasă: „…comparația acestui copac se aplică foarte bine la sinagogă…în care învățătorii, care sunt sterpi în faptă, se mândresc cu cuvintele lor ca și cu un frunziș bogat…”. „Învățătorii legii” (rabinii) s‑au mândrit cu falsa lor știință, formală și juridică, și s‑au retras după „frunzele” Legii pentru a respinge pe Cel Care era Autorul ei, Cuvântul Tatălui, Iisus din Nazaret. Sinagoga evreilor este stearpă, pentru că nu L‑a primit pe Mesia, pe Fiul lui David, pe Iisus Hristos. Smochinul mai reamintește și că primii noștri părinți Adam și Eva, după ce nu au ascultat de Dumnezeu și au văzut că erau „goi” (adică lipsiți de lumina dumnezeiască necreată cu care erau în chip firesc înveșmântați) și‑au cusut frunze de smochin pentru a se acoperi: aceste frunze – care ascundeau „mizeria” – reprezentau vorbăria autojustificării lor, semnificând refuzul lor de a se pocăi sincer și din inimă.
Proprietarul Viei și al Smochinului este Tatăl ceresc, care este izvorul unic a tot ceea ce este, ca în pilda vierilor ucigași. Sădirea lor simultană arată planul Său de a mântui pe toți oamenii, care simbolizează rolul universal al lui Israel – prin Avraam, Moise și Maria – a căror misiune era de a zămisli după trup pe Mesia, Iisus Hristos, Lumina lumii care trebuie să lumineze toate neamurile, via lui Dumnezeu. Vine să caute roadele, după cum e firesc pentru un proprietar care a sădit: rodul unic al lui Israel – Smochinul ceresc – era Mesia. Și nu găsește roade. Tatăl spune Vierului dumnezeiesc, Fiul său mai dinainte de veci: smochinul ăsta este sterp; iată că de 3 ani vin și nu are nicio roadă. Acești trei ani sunt cei ai apostolatului lui Hristos, Care a făcut totul pentru a arăta lui Israel că El era Mesia, Fiul lui Dumnezeu, urmașul promis lui Avraam, vlăstarul lui David și Mântuitorul lumii. Însă Israel, prin elita sa religioasă: marii preoți, cărturarii și fariseii [adică: preoții, teologii și asceții] refuză categoric să creadă în El și Îl respinge cu ură.
Tatăl rostește atunci o judecată: taie‑l! Aceasta înseamnă: scoate‑l din Viață, al cărei izvor sunt și pe care o împărtășesc cu Tine și cu Duhul. Nu a făcut voia Mea cea bună, nu a sfințit pe Fiul meu și respinge venirea Duhului Meu; scoate‑l din comuniunea noastră, pe care nu o vrea. Și Tatăl ceresc adaugă un cuvânt, care poate părea anodin, dar care este de o mare bogăție teologică: „de ce să ocupe locul în zadar?”. Hristos ne arată aici planul lui Dumnezeu, și anume ca toate făpturile să împreună‑lucreze cu El, și al cărui motor este Omul‑chip al lui Dumnezeu. Aceasta reamintește că, la judecata cea dintâi, cea a lui Adam și a Evei, Dumnezeu spusese omului masculin (mai apoi numit Adam): „Blestemat va fi pământul pentru tine” (Fac 3, 17). Tatăl se adresează Fiului Său pentru a săvârși sentința, pentru că „toată judecata a dat‑o Fiului” (In 5, 22) „pentru că este Fiul Omului” (In 5, 27) [adică pentru că a ascultat de tatăl Său și Și‑a dăruit atotputernicia Sa pentru a Se face om, pulbere creată].
Atunci Fiul, care este singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om, marele preot veșnic, pledează pentru omenirea căzută: Părinte, fii răbdător: mai lasă‑l și anul acesta7. Eu, Grădinarul dumnezeiesc, voi săpa în jurul lui: voi „zdrobi învârtoșarea inimii lor cu sapa apostolică” (Sfântul Ambrozie): astfel voi face o groapă, îl voi izola de lumea iadului care vrea să‑l distrugă; voi pune gunoi în acest adăpost, îngrășământul harului, al iubirii Mele pentru el, al cărei izvor ești Tu, Părinte, și al cărei dătător este Duhul Sfânt. Fie‑ți milă de Omul pe care l‑am zidit Noi, Marele Sfat dumnezeiesc, Tu, Duhul Sfânt și cu Mine Fiul Tău. Poate că va da roadă... Iar dacă nu, îl vei tăia. Dacă nu vrea să facă voia Ta cea bună, atunci judecă‑l după faptele sale, și izgonește‑l din intimitatea noastră dumnezeiască. Dacă Omul nu vrea să se unească cu Noi, să fie îndumnezeit, nu putem să‑l silim, căci l‑am creat liber, după cum și Noi suntem liberi. Nu vom mai avea altă cale decât să‑l lăsăm în voia lui.
Prorocia se va împlini în întregime. Israel, prin mai marii preoților, cărturari și farisei, și poporul care‑i va urma, vor respinge pe Iisus din Nazaret, Îl vor osândi la moarte și vor face să fie ucis de păgâni. Smochinul Legii, neroditor, va fi tăiat: Templul va fi distrus, preoția evreiască va dispărea. Dar Vierul dumnezeiesc va învia, iar via – sângele și apa care au ieșit din coasta Lui pe Cruce – va da mulțime de rod, după cum Dumnezeu prorocise lui Avraam (Fac 13, 16): Biserica neamurilor. Via a dat vinul cel nou al vieții veșnice, neprețuitul sânge al lui Hristos.
La puțină vreme după aceasta, a doua zi după Intrarea Sa mesianică în Ierusalim, unde Iisus a fost aclamat ca Împărat de către popor și copii însă respins cu violență de către Sinedriu, Hristos va confirma această pildă printr‑un semn văzut, o minune: revenind de la prietenii Săi din Betania, unde găsise un pic de mângâiere, și întorcându‑se la Ierusalim pentru a duce lupta Sa cea de pe urmă, „a flămânzit” (a înfometat după mântuirea oamenilor, după cum spun textele liturgice8), vede un smochin și se apropie de el (ca să culeagă un fruct) „dar n‑a găsit decât frunze”. Atunci l‑a osândit: smochinul s‑a uscat deodată, ceea ce a uimit pe Apostoli9. Aceasta reprezenta osândirea Sinagogii, plinirea simbolică a pildei smochinului neroditor.
Această „mică” pildă este de o bogăție nesfârșită. Numai gura însăși a lui Dumnezeu, Cuvântul Lui, o putea exprima. Fie binecuvântat în vecii vecilor, iar gurile noastre să se umple de lauda Sa.
Note: