11 noiembrie - pomenirea sfântului părintelui nostru Martin cel Milostiv, episcop de Tours

Fiu al unui ofiÅ£er din legiunile romane, sfântul Martin[1]s-a născut în anul 316, la Sabaria, în Panonia (Ungaria), unde se afla garnizoana tatălui său. Cu toate acestea, sfântul a crescut în locul de baÅŸtină al familiei sale, la Pavia (Italia) ÅŸi, conform obiceiului din acea vreme, avea să fie ÅŸi el rânduit serviciului militar. DeÅŸi părinÅ£ii săi erau păgâni, tânărul băiat a cerut, încă de la vârsta de zece ani, să fie primit catehumen. Doi ani după aceea, cum auzise despre nevoinÅ£ele pustnicilor din Răsărit, a dorit să se depărteze de zbuciumul din lume pentru a duce viaÅ£ă monahicească, însă a trebuit să se supună voinÅ£ei părinÅ£ilor săi ÅŸi a fost înrolat în armată.

Îndeletnicirea sa nu îl împiedica însă să lucreze sfintele virtuÅ£i evanghelice. La vârsta de optsprezece ani, pe când se găsea în garnizoana de la Amines, din Galia, a întâlnit într-o zi de iarnă un sărac gol ÅŸi tremurând de frig la poarta oraÅŸului. Văzând sfântul că vederea acestuia nu miÅŸca pe nimeni, ÅŸi deÅŸi nu avea altceva pe el decât mantia sa, căci dăduse deja ca milostenie tot ce avea, robul lui Dumnezeu a luat sabia, a tăiat mantia în două, ÅŸi a dat o bucată săracului iar cu cea rămasă s-a îmbrăcat el, în ciuda bătăii de joc a celor dimprejur. În noaptea următoare, Hristos i-a apărut, îmbrăcat cu bucata de mantie cu care îl acoperise pe sărman, ÅŸi L-a auzit spunând mulÅ£imii îngerilor ce-I stăteau împrejur: „Martin, încă catehumen, m-a acoperit cu acest veÅŸmânt.”

La puÅ£in timp după acest eveniment, Martin a primit taina sfântului botez, ÅŸi imediat după aceea a dorit să părăsească armata pentru a deveni monah. A trebuit însă să cedeze la cererile insistente ale tribunului său ÅŸi a rămas în lume, dar în suflet era călugăr. N-a obÅ£inut dezlegarea decât mulÅ£i ani după aceea, odată devenit ofiÅ£er al gărzii imperiale (iulie 356). A mers în grabă atunci la Poitiers, pentru a vieÅ£ui în preajma marelui sfânt Ilarie (13 ian.), care mai înainte de a fi trimis în exil în Frigia i-a dat binecuvântarea de a merge să vieÅ£uiască pustniceÅŸte într-un loc retras. Înainte de a înfăptui acestea, Martin a plecat în Panonia, pentru a-ÅŸi trece părinÅ£ii săi trupeÅŸti la dreapta credinÅ£ă. După ce a adus-o pe mama sa în Biserică, sfântul, ca un bun ucenic al părintelui său duhovnicesc Ilarie, a dus aproape singur lupta împotriva ereticilor care pustiau aceste părÅ£i ale Iliricului cu erezia ariană.

În urma îndurării multor prigoniri, sfântul s-a întors în Italia, la Milano, unde a aflat că biserica Galiei se afla în tulburări de la exilarea sfântului Ilarie. Din acest motiv a hotărât să rămână în Italia, într-o chilie izolată, pentru a se îndeletnici în sfârÅŸit cu viaÅ£a contemplativă, după care tânjea de atâÅ£ia ani. Åži acolo însă se lovi de arieni, ÅŸi, alungat fiind de episcopul eretic al Milanului, sfântul a plecat să se adăpostească pe o insuliÅ£ă de pe coasta ligurică, numită Gallinaria.

  Imediat ce a primit vestea că sfântul Ilarie a venit înapoi la Poitiers, Martin s-a grăbit să meargă la el ÅŸi s-a sălăÅŸluit într-o chilie mică, la Ligugé, loc situat la opt km. de oraÅŸ. În acea vreme de puneau bazele vieÅ£ii monahiceÅŸti în Galia, iar sfântul Martin a fost unul dintre întemeietori; însă prin râvnă ÅŸi prin rugăciune, ÅŸi-a însuÅŸit degrabă iscusinÅ£a monahilor înaintaÅ£i ai Răsăritului; i s-au alăturat în scurt timp alÅ£i doritori de vieÅ£uire îngerească, care i-au devenit ucenici.

La câÅ£iva zeci de ani după aceea, fiind liber scaunul episcopal din Tours, clerul ÅŸi credincioÅŸii oraÅŸului au reuÅŸit, printr-un ÅŸiretlic, să-l smulgă pe robul lui Dumnezeu de la viaÅ£a pustnicească ÅŸi să-l rânduiască episcop fără voia lui (371). Această schimbare nu a schimbat întru nimic felul său de a vieÅ£ui: aceeaÅŸi smerenie, aceleaÅŸi veÅŸminte ÅŸi mâncare sărăcăcioase. Biograful său, Sulpiciu Sever, scrie despre el: „Avea demnitatea unui episcop, dar vieÅ£uire ÅŸi virtuÅ£i monahiceÅŸti”. Sfântul Martin a renunÅ£at să locuiască în bogata reÅŸedinÅ£ă episcopală ÅŸi s-a instalat într-o chilie din spatele bisericii. Cum însă credincioÅŸii îl căutau mereu, întrerupându-l din sfintele sale îndeletniciri, sfântul s-a retras într-o sihăstrie aflată în pustie, la două mile de oraÅŸ. Acest locaÅŸ avea să devină mai apoi renumita mănăstire de la Marmoutier. Vlădica locuia într-o chilie din lemn, iar numeroÅŸii fraÅ£i care au venit să se împreună-nevoiască cu el ÅŸi-au ales sălaÅŸ în peÅŸterile din muntele care stătea aplecat peste acest loc. În jur de 80 de monahi vieÅ£uiau acolo în deplină sărăcie, după porunca Evangheliei. Cum niciunul nu avea ceva al său, erau uniÅ£i unii cu alÅ£ii prin dragostea frăÅ£ească, muncind doar cât era nevoie pentru a răspunde nevoilor ce le aveau; în rest, zi ÅŸi noapte, se îndeletniceau cu rugăciunea ÅŸi cu cugetarea la cele sfinte, sub îndrumarea părintească a sfântului Martin.

DeÅŸi iubitor de pustnicie, robul lui Dumnezeu era un episcop conÅŸtient de misiunea lui apostolică în această Galie încreÅŸtinată doar în parte. Åži dacă Evanghelia fusese propovăduită în oraÅŸe, la Å£ară încă predominau cultul idolilor ÅŸi superstiÅ£ia. Martin a fost cel dintâi care a întemeiat parohii rurale în eparhia sa. Sfântul străbătea satele propovăduind cuvântul lui Dumnezeu ÅŸi întărind adevărul vorbelor sale prin nenumărate minuni, făcându-i astfel pe păgâni să distrugă ei templele închinate idolilor pentru a le înlocui cu biserici. Vestea că episcopul de Tours avea darul vindecării s-a răspândit dincolo de graniÅ£ele eparhiei sale, astfel că a fost numit „Apostolul satelor”. Pretutindeni unde mergea, aveau loc nenumărate minuni, bolnavii se vindecau, morÅ£ii înviau, necredincioÅŸii veneau la dreapta credinÅ£ă, parcă Hristos ÎnsuÅŸi sălăÅŸluia iarăÅŸi în sfântul episcop.

Atât era de renumit încât ÅŸi personalităÅ£ile cele mai importante se supuneau autorităÅ£ii lui. Sfântul a mers de trei ori la Trèbes, reÅŸedinÅ£a împăratului apusean, pentru a mijloci pentru poporul său sau pentru a obÅ£ine din partea împăratului Maxim – care a uzurpat puterea între anii 383 ÅŸi 388 – graÅ£ierea unor eretici din partidul Priscilian care fuseseră condamnaÅ£i la moarte. Înaltul ierarh avea ÅŸi la curte aceeaÅŸi atitudine demnă ÅŸi hotărâtă care mărturisea pretutindeni familiaritatea lui cu Domnul; sfântul nu a pregetat să vădească împăratului superioritatea demnităÅ£ii episcopale faÅ£ă de puterea temporală, lucru care a stârnit în aÅŸa măsură admiraÅ£ia împărătesei, încât ea a insistat să îi slujească la masă ca o smerită slujnică. La sat alături de Å£ărani ca ÅŸi la curte, în singurătatea mănăstirii ca ÅŸi la episcopie, sfântul Martin dădea mereu dovadă de o smerenie ÅŸi de o milostivire fără seamăn. Toată viaÅ£a nevoindu-se în post ÅŸi rugăciune, „sufletul său pururea râvnea către cele înalte”. „Martin nu a lăsat niciodată să treacă vreo oră, vreo clipă fără a se ruga sau a citi. Fie citind sau cu orice altă lucrare îndeletnicindu-se, pururea se ruga lui Dumnezeu… Nimeni nu l-a văzut vreodată mâniindu-se, sau emoÅ£ionându-se, sau supărându-se, sau râzând. Mereu întreg, mereu acelaÅŸi, cu faÅ£a-i strălucind de o bucurie ce s-ar zice dumnezeiască, părea că se află deasupra legilor firii omeneÅŸti. Gura sa nu rostea decât numele lui Hristos; iar în inima sa aveau sălaÅŸ doar dragostea, pacea ÅŸi milosârdia”[2].

Dar ÅŸi sfântul, asemenea lui Hristos ÅŸi ucenicilor Săi credincioÅŸi, a trebuit să rabde încercări din partea unor episcopi, care îl pizmuiau pentru bunăvoinÅ£a ce i-o arătau cei mari ÅŸi poporul. Martin a suferit multe calomnii, dispreÅ£uiri, acuzaÅ£ii nedrepte, chiar ÅŸi din partea celor apropiaÅ£i lui; niciodată însă nu ÅŸi-a pierdut liniÅŸtea ÅŸi dragostea. Mergând el într-o zi, în pofida celor 81 de ani ai săi, în una dintre parohiile de la Å£ară pentru a-i împăca pe preoÅ£i, sfântul episcop s-a îmbolnăvit. Åži-a adunat atunci ucenicii ÅŸi le-a vestit că avea să moară. Tânguindu-se aceÅŸtia ÅŸi rugându-l să nu îi lase orfani, Martin le-a răspuns întorcându-se spre Domnul: „Doamne, dacă Biserica Ta mai are încă nevoie de mine, nu mă feresc de suferinÅ£ă. Fie voia Ta!”  Respingând orice mângâiere, a stăruit până la capăt în rugăciune. Lungit pe un pat de cenuÅŸă, acoperit cu un ciliciu, spunea : „Nu se cuvine unui creÅŸtin să moară altfel decât pe cenuÅŸă. AÅŸ păcătui de v-aÅŸ lăsa o altă mărturie.” Åži cum diavolul i se arăta pentru a-l ispiti pentru cea din urmă oară, sfântul îÅŸi bătu joc de el, zicând : „ Blestematule, nimic de-al tău nu vei găsi în mine! Voi fi primit în sânul lui Avraam”. Åži rostind acestea a trecut la Domnul. Chipul i s-a luminat asemenea feÅ£elor îngereÅŸti. „Înfățișarea sa era de-aÅŸa natură încât părea că sfântul se arată în slava învierii viitoare ÅŸi în firea unui trup transfigurat”[3].

Sfântul episcop a adormit întru Domnul la 8 noiembrie 397. Trupul său fost mutat imediat la Tours, unde pe 11 noiembrie a avut loc slujba înmormântării, în prezenÅ£a unui mare număr de credincioÅŸi veniÅ£i din oraÅŸele ÅŸi satele din împrejurimi. Sfântul Martin a fost cel dintâi mărturisitor (nu mucenic) care a fost cinstit în Apus. Vreme de multe secole, sfintele sale moaÅŸte au adus la Tours mulÅ£ime mare de pelerini. Este considerat a fi sfântul patron al FranÅ£ei.

 

Traducere din limba franceză de Ioana Căpitaneanu