Despre vindecare

Nu mai știm cum să ne vindecăm sufletul de tot ceea ce-l chinuie, și întâi de toate de nepurtarea de grijă și de risipirea în care trăim. Și, mai mult, nu mai știm care sunt prioritățile în viața aceasta. De altfel, prioritățile nu mai sunt aceleași ca în trecut, căci lumea în care trăim s-a schimbat. Ne dăm seama că în cea mai mare parte a timpului acordăm mai multă importanță lumii din afară decât propriei noastre familii. Sau chiar în sânul familiei acordăm mai multă importanță aspectelor exterioare – obiecte, mobilier, haine, hrană – decât sufletului nostru sau al celuilalt, al copilului sau celui împreună cu care trăim. Nu mai avem compătimire pentru suferința aproapelui nostru, luăm strigătele sale de disperare ca pe niște capricii și în loc să ne punem la rugăciune pentru el, nu facem decât să aducem în prim-plan propriile noastre probleme.

Dar dacă am avea purtare de grijă unii către ceilalți și dacă am fi mai puțin risipiți de lucrurile neînsemnate ale acestei lumi, relațiile noastre unii cu alții ar fi mult mai bune. A vindeca înseamnă a regăsi starea lăuntrică de rai – cel puțin când este vorba de vindecare duhovnicească. Și când ai în tine raiul, îl transmiți la rândul tău celuilalt, nu poți să-i transmiți altceva. Or, dacă nu ai raiul înlăuntrul tău, nu poți nici să-l transmiți celuilalt. Dacă nu ai pe Dumnezeu în tine, dacă El nu e stăpânul sufletului tău, cum ai putea să-l transmiți celuilalt? Pe Cel care este stăpânul sufletului nostru, pe Acela Îl și transmitem în afară. Adesea este zadarnic să spunem „sunt creștin”, căci ceea ce dăm celuilalt, aceasta suntem și noi, nu are rost să ne facem iluzii. Sfântul Siluan ne spune că Părintele Ioan de Cronstadt „avea în sine din belșug Duhul Sfânt care-i încălzea sufletul a iubi pe Dumnezeu, și același Duh lucra prin el asupra oamenilor”, dar și despre Părintele Stratonic că „vorbind cu el, oamenii se schimbau sufletește, și văzându-i sfânta viață, se smereau. Prin cuvântul său întărea din nou sufletele, și pe mulți a ridicat din căderi. Auzindu-l, sufletul uita de cele pământești și fierbinte se avânta către Dumnezeu”².

A se vindeca înseamnă a regăsi pe Hristos. Vindecarea nu înseamnă încetarea unei dureri, ci regăsirea lui Hristos care îmi dă pacea, statornicia, înclinarea către bine, înțelegerea celuilalt și iubirea nesfârșită și necondiționată, căci astfel este Hristos. Zăcând în păcat, urăsc, judec, bârfesc pe ceilalți, le văd greșelile și le dau pe față cât mai multor persoane… Or, omul care a regăsit iubirea lui Hristos nu mai judecă, ci spune: Omul acesta este bolnav, să-l lăsăm deocamdată, chiar dacă m-a disprețuit, asta este pentru că suferă, o să-i treacă. Acesta vede mai departe. Și în acest fel, puțin câte puțin se sălășluiește raiul pe care îl am în sufletul meu, iar apoi între noi. Însă Hristos nu poate face aceasta fără noi, nu poate să ne dăruiască această stare fără să fi fost vindecați și fără să fi vindecat și pe ceilalți la rândul nostru. Și inevitabil cădem din nou bolnavi, apoi alergăm din nou la Hristos și primim iertarea și lumina, și atunci pe toate le vedem mai limpede, și ne întoarcem la o viață omenească normală și la o relație normală cu aproapele nostru.

Prin Sfânta Împărtășanie, primim pe Hristos întreg. Ar trebui să primim Împărtășania cel puțin în fiecare duminică. Când mergem la Dumnezeiasca Liturghie fără să ne împărtășim, ne asemănăm cu cei poftiți la ospățul de nuntă al fiului de împărat din pilda Evangheliei³. Cel care avea veșmintele murdare nu mânca. Ce faci aici cu hainele murdare? Luați-l și aruncați-l afară!⁴. Când venim la Liturghie și nu ne împărtășim, nu Dumnezeu este Acela care ne scoate afară, ci noi înșine suntem cei care ne excludem. Îmbrăcați cu haine murdare, ieșim. Ci să le curățăm în loc să ieșim și să ne excludem noi înșine! Curăță-ți veșmintele! Spune-ți păcatele! Dă-le afară! Spală-te! Recunoaște-le pentru a lua parte la Ospățul de Nuntă, la Cina cea veșnică și neîntreruptă cu Hristos.

Și după aceasta ne trebuie răbdarea de a crește. Nu creștem așa cum am dori. Adesea spunem: Ieri m-am împărtășit și astăzi deja am strigat, am urlat, am înjurat, am mințit, am bârfit… Dar întoarce-te și te spovedește și spală-te! și începe din nou, și așa zi după zi, lună după lună, an după an, creștem puțin câte puțin, până când adezivul păcatului nostru nu se mai lipește, nu mai are aderență, nu se mai fixează în noi. Chiar dacă ispitele trec atunci pe lângă noi, fac doar o mică zgârietură și cad, nu se mai agață de noi. Așa este omul care a ajuns puțin câte puțin la desăvârșire. Și aceasta nu pentru că ar fi astfel din fire, ci pentru că Hristos a crescut în el, și atunci el vede lumea cu alți ochi. Cu ochii Lui. Aceasta înseamnă a fi creștin. Și pentru aceasta începem încă din copilărie, pentru a crește mereu și mereu până la o formă a desăvârșirii.

„Patria duhovnicească a omului cu sufletul curat, ne spune Sfântul Isaac, este înlăuntrul său; soarele care strălucește acolo este lumina Sfintei Treimi, iar aerul pe care îl respiră locuitorii săi este Duhul Sfânt Cel mângâietor. […] Un astfel de om se bucură în tot ceasul de contemplarea sufletului său, și se minunează de propria sa frumusețe, de o sută de ori mai luminată decât strălucirea soarelui. Această strălucire este Ierusalimul, este Împărăția lui Dumnezeu ascunsă înlăuntrul nostru, după cuvântul Domnului”⁵.

Vindecarea este raiul, este trăirea raiului lăuntric. Nu pentru virtutea noastră, ci simțim că Hristos ne-a vindecat, și atunci harul ne dă o stare de rai, pe care este datoria noastră să o transmitem la rândul nostru, să o împărtășim cu ceilalți.

† Mitropolitul Iosif