Întâlnire cu părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard (II)

Pr. M.-A.: Este adevărat că întâlnirea cu profesorul Levinas pe vremea când eram student la filozofie mi-a revelat fap­tul că metafizica nu era doar punerea în ordine a conceptelor sub forma unui sis­tem structurat. Vedeam în el un gânditor ce avea o adevărată viziune, o viziune foar­te profundă a ceea ce rostea – atunci când comenta, de pildă, Critica raţiunii purede Immanuel Kant. Nu este momentul să dezvolt despre ce era vorba – problema antinomiilor: ceea ce mi-a lăsat însă o amintire de neşters era evidenţa faptului că vedea, înţelegea prin pătrunzimea minţii sale adevărurile despre care vorbea.

Aceeaşi impresie pătrunzătoare am avut atunci când, mai târziu, datorită cărţii lui Christos Yannaras, Despre absenţa şi necunoaşterea lui Dumnezeu, am abando­nat filozofia pentru teologie, aflându-mă în preajma părintelui Dumitru Stăniloae. Şi el mi se părea cineva care vorbea din experienţă, dintr-o experienţă pur imate­rială, bineînţeles, cea a contemplării evidenţei. Am înţeles atunci de ce Descartes scrie că evidenţa este criteriul adevărului. În ceea ce-l priveşte pe Olivier Clement, influenţa sa asupra mea este puţin diferită faţă de cea pe care au exer­citat-o gânditorii despre care am vorbit. Olivier Clement mă impresiona prin ca­litatea limbii sale, prin frumuseţea expre­siilor marelui scriitor, ale marelui orator ce era. Olivier Clement este primul mare scriitor ortodox de limbă franceză. Câţiva dintre noi l-am rugat să se prezinte la Academia Franceză, fiind cu precădere îndreptăţit, însă a refuzat. Avea un lirism, o creativitate lingvistică, o flacără duhov­nicească excepţionale. A fost un scriitor şi un teolog carismatic: şi în cazul său, ca şi în cazul marilor contemplativi Levinas şi Stăniloae, ceea ce îmi stimula mintea era manifestarea unui demers al cunoaşterii dincolo de concept, depăşirea raţionalismului printr-un hiper-raţionalism, ceea ce este, cred, gândirea adevărată, mai cu seamă în teologie. Teologia nu este anti-raţională: este super-raţională, cum au arătat Sfinţii Părinţi. Cu Levinas – care este înainte de toate teolog evreu –, Stăniloae şi Clement, am înţeles apoi că Biserica nu este doar locul rugăciunii şi al ascezei: ea este deopotrivă, şi într-un mod eminent, un loc al gândirii. Spiritualitatea şi gândirea nu se opun; credinţa şi raţiunea nu se opun. Spiritualitatea – în sensul vieţii în Duh sau a Duhului înlăuntrul nostru – luminează facultăţile omeneşti, le sporeşte şi le duce dincolo de ele însele. Din acest motiv sunt convins că marile întrebări pe care ni le înfăţişează lumea contempora­nă – şi câteva dintre ele sunt pe măsură! – pot fi primite şi asumate prin înţelegerea religioasă, vreau să spun cea biblică: cea dezvoltată de gândirea iudaică şi cea pe care, într-un chip eminent, o poartă profetismul credinţei creştin-ortodoxe. Problema morţii şi a suferinţei, încercare pentru fiecare, nu trebuie lăsată doar în grija gândirii filozofice. Ea trebuie rapor­tată la Cel care, tocmai, S-a ferit de orice explicaţie în ceea ce o priveşte şi a îndrep­tat-o către maximul adevărului Său prin propria Sa viaţă de Fiu unic şi Cuvânt al lui Dumnezeu făcut Om.

A.P.: Printre problemele adâncite de li­teratura patristică a secolelor al Vl-lea şi al VlI-lea se regăsesc distincţiile între esenţa şi energiile lui Dumnezeu, între modurile de cunoaştere divină. Contextul este cel al ere­ziilor monofizite şi monotelite ce au o legă­tură strânsă cu modul de a înţelege şi de a formula unicitatea lui Dumnezeu în teolo­gia trinitară şi în cristologie, departe de a fi simple certuri intestine divizând Imperiul Bizantin. Sfântul Maxim Mărturisitorul fă­cea în mod explicit distincţia între o cunoaștere indirectă a lui Dumnezeu prin contemplarea principiilor (logoi) creaţiei și o  cunoastere directă prin energiile divine, „realităţi din jurul esenţei”. În ce măsură acest tip de cunoaştere a lui Dumnezeu ar putea deveni consubstanţial demersului cunoasterii umane, al discursului stiinţific contemporan?

Pr. M.-A.: Ceea ce este important este cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea Tatălui. Cuvântul a venit să îi deschidă calea exact acestei cunoaşteri supreme, anunţată de întreaga Biblie. Subiectul este imens. Părintele Stăniloae a dezvoltat în primul volum al Dogmaticiisale faptul că Dumnezeu este cunoscut fie prin revelaţie, fie prin observaţie. El Se revelează deopo­trivă prin fiinţe, purtătoare ale chipurilor raţiunii Sale şi însufleţite de energiile necreate ce îşi găsesc originea în El şi care sunt dătătoare de viaţă. Revelându-Se, Dumnezeu îngăduie ca fiinţa umană să Îl slăvească pentru măreţia creaturilor sale. Demersul ştiinţific, care este unul pozitiv, în sensul în care procedează prin afirmaţii (chiar dacă provizorii), observă logica pro­fundă şi energia care străbat creaţia numită „lume” sau „univers” sau încă „materie”; el e uimit deopotrivă de măreţia creaturi­lor şi de logica, de înţelepciunea şi de frumuseţea ce se înfăţişează în ele. El nu face distincţia (nu întotdeauna, nu încă... ) între energiile create pe care le vedem la lucru şi energiile necreate şi creatoare ce sunt totuşi la originea apariţiei noilor forme printre creaturi, de pildă, distincţie făcută în teologie. De fapt, aceste ultime energii se manifestă deopotrivă în mintea umană apropiată de un demers al cunoaşterii. Suntem convinşi că marile descoperiri făcute de cercetători sunt dato­rate, împreună cu propriul lor efort meto­dic, acţiunii Duhului Sfânt care luminează şi inspiră mintea lor prin energiile sale sau duhul necreat. Aceasta înseamnă că oame­nii de ştiinţă trăiesc, conştient sau nu, experienţa energiilor divine prin creativi­tatea şi inventivitatea spiritului lor. Acelaşi lucru e valabil şi pentru tot ceea ce se întâmplă bun, adevărat şi frumos în lume. Părintele Stăniloae a arătat că pentru teo­log sau pentru omul de ştiinţă care lucrează prin credinţă, lumea nu este un lucru, un obiect: este darul pe care Creatorul l-a făcut fiinţei, pe care fiinţa îl dăruieşte Cre­atorului în demersul de cunoaştere (litur­gic, mistic sau ştiinţific), şi pe care Crea­torul i-l oferă din nou, sporit în noi înţelesuri şi posibilităţi noi de aplicare în realitate. Există aici o depăşire a relaţiei subiect-obiect ce merge departe.

A.P.: Se discută mult astăzi despre predarea religiei în scoli, dacă ar trebui să fie o disciplină obligatorie sau opţională, axată pe ortodoxie sau având mai curând forma unui curs de istoria religiilor, elevii nefiind toţi ortodocsi. Care ar fi căile posibile pen­tru a exprima fenomenul divin sau religios? Ce formă ar putea lua acest dialog religios cu elevii, ce conţinut ar putea fi propus si cum ar putea fi pregătiţi mai bine profesorii pen­tru misiunea aceasta?

Pr. M.-A.: Mi se pare, fără a vrea și a pu­tea intra în profunzime în această dezbate­re, că ceea ce îi este plăcut lui Dumnezeu este ca acesti copii să fie educaţi în religia pe care părinţii au ales-o pentru ei. Pot exis­ta astfel în școli cursuri de religie, pe care doar părinţii le vor face obligatorii pentru copiii lor, cursuri care dezvoltă, pentru creștini, îndatoririle luate de către părinţi și nași la botez. În aceeași școală, copiii necreștini sau neortodocsi trebuie să poa­tă urma cursul ce li se potrivește. Trebuie găsit un echilibru. Şcoala nu este locul în care se poate impune o religie, oricare ar fi aceasta. Dacă ea nu este locul respectului reciproc al diferiţilor credincioși, ar fi mai bine să se abţină de la orice curs de religie. Însă dacă orice familie religioasă găsește modalitatea de care are nevoie și copiii învaţă să se respecte unii pe alţii, atunci acesta poate fi modul de a trăi pluralitatea de neocolit a timpului nostru. De altfel, pentru copiii ai căror părinţi nu au făcut o alegere religioasă pot exista cursuri gene­rale despre faptul religios, despre istoria și manifestările sale, astfel încât acești copii să nu rămână ignoranţi în privinţa faptului religios cu care sunt confruntaţi prin viaţa în societate. Nu mai trebuie repetat că acest curs general trebuie ţinut, bineînţeles, cu cea mai mare onestitate posibilă. În orice caz, Şcoala nu este Biserica. Pot exista în Biserică, adică în familii și în parohii, școli parohiale unde se poate săvârși un bun mi­sionarism mulţumită mai ales unor catehe­ze cu adevărat duhovnicești, nu doar unor buni profesori de religie. Problema învăţământului religios este direct legată de calitatea convingerii profesorului și a experienţei sale personale autentice. Nu se poate preda bine decât ceea ce se cunoaște prin experienţă. Oricare ar fi convingerea profesorului, să spunem ortodox, această credinţă se va înfăţișa respectând în cel mai înalt grad pe cei de altă credinţă sau pe cei ce nu cred încă. Nu există nimic totalitar în mărturia creștină. Profesorii ortodocsi vor fi convingători mai curând prin exemplul pe care îl vor da prin propria lor viaţă.

A.P.: Există un paradox serios în societa­tea română de astăzi, dar şi în cele ale ţărilor vecine ce se prezintă ca fiind ortodoxe, para­dox pe care nu l-am putea nega: un dezacord profund între poruncile lui Dumnezeu măr­turisite în fiecare rugăciune şi participare la Liturghie şi ceea ce ar trebui să fie actualiza­rea lor cotidiană în societate. Întâlnim adesea, din păcate, intoleranţăfaţă de celălalt – atunci când impunerea adevărului propriu devine mai importantă decât orice altceva –, diverse forme voluptuoase ale calomniei, mărturisind o  degradare profundă a fiinţei umane.

Aceste alienări curente sunt de o aseme­nea complexitate şi produc astfel de suferinţe încât a devenit urgent a le numi şi a începe să ne gândim serios la posibile remedii. Cum se pot ocoli astfel de căi ale intrării răului în lume? Ne gândim, bineînţeles, la necesitatea rugăciunii, adevărate şi constante, la bunăvoinţa lui Dumnezeu, ce „lasă sa apa­ră soarele şi peste cei ce fac rău şi peste cei ce fac bine” (Mt. 5). Dumnezeu cunoaşte totul, în general, dar noi nu suntem mai puţin res­ponsabili. Cum se pot face manifeste datoria şi responsabilitatea fiecăruia de a desăvârşi lumea şi de a vindeca sau cel puţin a nu spo­ri suferinţa din jur?

Pr. M.-A.: Hristos a răspuns acestor în­trebări prin înscrierea propriei Sale fiinţe dumnezeieşti în istoria umană. Vrând să meargă până la capătul ascultării voinţei Tatălui, El s-a expus acţiunii Răului. L-a des­trămat prin propria-i ascultare şi prin ofran­da pe care a făcut-o din propria Sa viaţă, dă­ruind deopotrivă umanitatea şi dumnezeirea Sa ca jertfa plăcută Tatălui. În zilele noastre, metoda rămâne aceeaşi! Ucenicul lui Hristos, ca mădular al lui Hristos ce este cel botezat, îşi asumă responsabilitatea şi acelaşi chip de a răspunde, din lăuntrul său şi cel al lumii, suferinţelor speciei umane şi a întregii creaţii.

Postul, abstinenţa, pocăinţa, iertarea greşelilor, rugăciunea şi iubirea duşmanilor, binecuvântarea celor răi şi rugăciunea pen­tru călăi contribuie la mântuirea lumii şi la mântuirea însăşi a celor răi. Sângele vărsat de pe Cruce de către Cuvântul Întrupat cur­ge peste noi toţi, peste cei credincioşi şi pes­te cei necredincioşi, peste cei drepţi şi pes­te cei nedrepţi. Şi acest sânge este saturat de Duhul Tatălui, duh de compasiune, de iubi­re şi de binecuvântare pe care cuvintele nu le pot exprima.

În vremea noastră, carisma monastică trebuie apreciată, pentru că adevăratul că­lugăr este cel care urcă pe cruce pentru lume. Vedem deja că martiriul a redevenit actual în ultimul timp; martiriul de sânge şi cel al duhului se întâlnesc pe cruce pen­tru a aduce răului, răutăţii şi minciunii sin­gurul răspuns serios: cel pe care Hristos îl aduce până la sfârşitul timpurilor de pe Golgota. Monahismul, ca şi martiriul, conţine în el însuşi denunţarea şi suprima­rea tuturor compromisurilor, de pildă cel al religiei şi al puterii. Hristos şi ucenicii Săi stau mărturie unei împărăţii ce nu datorea­ză nimic puterii. Duhul Sfânt, credem, chea­mă călugării şi călugăriţele carismatice să meargă cât de departe vor putea în lupta duhovnicească pentru a fi, în lume, ca cei vii reveniţi dintre cei morţi, cum spunea Mitropolitul Antonie (Bloom). Aceasta presupune ca monahismul să fie într-adevăr, precum martiriul de sânge, o experienţă pascală, experienţa Învierii lui Hristos.

Interviu realizat de Ana Palanciuc