Tânărul bogat

Cuvântul acestei Evanghelii este surprinzător, dar și foarte emoționant, iar dacă nu este cercetat în adâncime, ne poate duce la o mare descurajare, așa cum s-a întâmplat cu Apostolii care erau de față. Scena este descrisă de cele trei Evanghelii sinoptice (Matei 19, 16-26; Marcu 10, 17-27).

Domnul se află la sfârșitul vieții Sale pământești și Își începe urcarea către Ierusalim. Tocmai i-a binecuvântat pe copii. Atunci vine un om care îngenunchează înaintea Lui și Îi pune o întrebare fundamentală: „Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?”. Întrebarea este una de căpătâi și este bine pusă. Este întrebarea pe care trebuie să și-o pună orice om pe acest pământ.

Prima reacție a Domnului este tulburătoare: „Pentru ce Mă numești bun? Bun este numai Dumnezeu”. Totuși, Iisus Domnul este Dumnezeu. Trebuie să amintim mai întâi că purtarea Domnului nu este niciodată de natură psihică sau sentimentală: El vorbește și se poartă mereu după Adevăr, pentru că El este Adevărul. Nu vorbește niciodată pentru a face plăcere oamenilor, cum ni se întâmplă nouă adesea. Apoi, în ceea ce privește înțelesul, trebuie să subliniem că El pune pe de-a-ntregul bunătatea în seama lui Dumnezeu Tatăl, Care este izvorul a toată bunătatea, fiindcă El, Fiul, a venit pe pământ pentru a arăta pe Dumnezeu, iar El Însuși, deși este Dumnezeu, păstrează o înfățișare omenească „normală”. Ca om, Domnul pune toate în seama lui Dumnezeu. Ca Fiu, pune toate în seama Tatălui Său. În toate, Hristos se arată fără greșeală.

Tânărul acceptă asprimea Domnului. Apoi Domnul răspunde la întrebarea lui, iar acest răspuns poate părea banal. Citează cele zece porunci, legea lui Moise, dar nu în întregime și nu în ordinea oficială, canonică, și în chip curios, lasă de-o parte prima poruncă, despre care va spune El Însuși că este cea mai mare. Face astfel probabil din pedagogie, pentru că această poruncă o va arăta tânărului bogat în alt chip: îl va aduce la ea prin experiență duhovnicească. Tot ceea ce Domnul citează din Decalog, privește legătura cu aproapele și s-ar putea rezuma astfel: poartă-te bine cu ceilalți, nu face niciun rău (urmarea va arăta că aceasta este, de fapt, măsura duhovnicească a tânărului).

Tânărul răspunde cu o simplitate înduioșătoare: am făcut toate acestea dintotdeauna („Toate acestea le-am păzit încă din tinerețele mele”). Răspuns uluitor! Câți oameni pot răspunde astfel? Foarte puțini. Se petrece atunci ceva cu adevărat excepțional în Evanghelie, care nu este raportat decât de către Sfântul Evanghelist Marcu, adică de Petru, care a fost de față: „Åži Iisus a privit la el cu dragoste”. Domnul admiră pe tânărul pe care îl are în față, pe care îl vede că se poartă după lucrurile lui Dumnezeu. Acest om este bun, chiar foarte bun, cu atât mai mult cu cât în ciuda bogăției sale și a poziției sociale înalte, se poartă cuviincios, ceea ce este foarte rar. Dar iată că vrea mai mult. Aceasta este cheia povestirii. Vrea să ajungă, să meargă la el, acum, fără să mai aștepte.

Atunci Domnul Își schimbă radical felul de a-i vorbi: „Dacă vrei să fii desăvârșit …”. Nu e nicio legătură între bine și desăvârșire. Binele este omenesc, desăvârșirea este dumnezeiască. Binele este folositor și chiar necesar; desăvârșirea este gratuită, ca și frumusețea, ca și ființa… Dacă vrei să fii desăvârșit, vinde tot ce ai și dă săracilor, lasă tot și urmează-Mi. Dăruiește-ți pe deplin viața, leapădă-te de tine, mori ție și urmează-Mă. Fă precum fac Eu pentru mântuirea lumii. Poartă-te ca Dumnezeu: fii după asemănarea lui Dumnezeu.

Dar tânărul nu poate, pentru că este „foarte bogat”. Åži pleacă întristat. Trebuie să insistăm asupra unui punct: Domnul nu-i ceruse să spună ce face. Nu-l chemase să fie unul dintre ucenicii Săi. Îl găsea bine așa cum era. Åžtia că nu putea face mai mult. Voința liberă a tânărului l-a făcut să aspire la mai mult. A cerut „totul”. Iar Domnul i-a spus: atunci trebuie să dai totul. Tânărul nu și-a dat seama că nu putea să facă aceasta, că era peste puterile sale.

E o poveste care ne privește pe toți. Suntem uneori și noi așa: în anumite momente de entuziasm, când harul e puternic, palpabil, ne vedem deja ajunși aproape de el, am vrea să-l atingem pe dată, fără să ne dăm seama de limitele noastre. E o diferență importantă între intenție, cea bună, și puterile noastre, măsura noastră. De altfel, Dumnezeu nu ne cere asta: El ne cunoaște limitele. Trebuie să fim economi cu noi înșine.

În Evanghelie, nimic nu arată că omul acesta era tânăr, dar Tradiția vorbește mereu de „tânărul bogat”. Aceasta probabil pentru că purtarea lui este copilărească, simplă, spontană, cu părțile bune și rele ale tinereții. Aleargă către Hristos, îngenunchează, pune întrebări (cu îndrăzneală), apoi răspunde cu simplitate. Åži vrea totul. Aceasta este tinerețea.

Dar când suntem tineri, vrem mai mult decât putem: nu avem încă maturitatea, perspectiva.

Domnul spune atunci un cuvânt aspru, care este morala poveștii, și care va descumpăni profund pe apostoli: „Cât de greu vor intra cei bogați în împărăția lui Dumnezeu!” Apostolii sunt zdrobiți, pentru că tânărul are o măsură înaltă, și își spun unul altuia: dacă cineva ca acesta nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu, cine va putea intra? Nu au deosebit încă între „bine” și „desăvârșit”. Când Duhul Sfânt va coborî peste ei și când vor suferi mucenicie pentru Numele lui Hristos, vor înțelege ce este a deveni „desăvârșit”.

Pentru a intra în Împărăție trebuie să trecem prin ușa cea strâmtă (aceasta este „urechea acului”): să renunțăm la tot, și mai întâi la noi înșine, să murim la toate. Adevărata noastră bogăție – și singura – este Dumnezeu. Domnul nu osândește bogăția în sine, dar pune problema naturii bogăției și a scopului ei („ce” bogăție am sau vreau să am, „pentru ce” și mai ales „pentru cine”?). Dacă vinzi toate pentru a le da săracilor, „vei avea comoară în Ceruri”, spune El tânărului: vei părăsi bogățiile văzute pentru a dobândi bogăția cea dinlăuntru, care este a fi după asemănarea lui Dumnezeu, a te purta asemenea Lui. La fel a spus și prin pilda bogatului nesăbuit, țelul este să ne facem „bogați pentru Dumnezeu”.

Dar cea mai mare parte a oamenilor nu pot face acest drum decât treptat, nu pe loc. Doar marii asceți îl pot face dintr-o dată. Apostolii sunt „uimiți”, „uluiți”, descumpăniți și spun unul către altul: „atunci cine poate să se mântuiască?”

Domnul vede tulburarea lor și spune atunci un cuvânt de nemaipomenită nădejde: nimic nu e cu neputință lui Dumnezeu („cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”). Ceea ce voi nu puteți face, Dumnezeu va face în voi. Domnul poate face cămila mică și urechea acului uriașă! De altfel, Domnul nu a spus: este cu neputință, ci „mai lesne este a trece o cămilă...  decât să intre bogatul ...”.

Ușa nu este închisă, căci toate sunt cu putință la Dumnezeu.

 

Pr. Noël TANAZACQ