Cu un alt prilej, maica sa a venit să-l cerceteze; Teodor refuză să-o primească, de teamă să nu fie mustrat în ziua Judecăţii de încălcarea poruncii, că: cel care doreşte să ajungă la desăvârşire trebuie să-şi lase părinţii, şi zise: „Nu am nici mamă sau ori­ce altceva în această lume, unde totul vre­melnic este.” Mustrat pe nedrept de Sfântul

Pahomie, care vroia să-l încerce, Teodor nu încerca să se îndreptăţească, ci îşi asu­ma vina, zicând: „Trebuie atâtea lacrimi să vărs până ce Dumnezeu va îndrepta ini­ma mea ca să mă învrednicesc să fac as­cultare de poruncile Lui.”

Într-o zi, un frate, primind mustrare de la Sfântul Pahomie, se pregătea să ple­ce din mănăstire. Teodor îl căută şi, pre- făcându-se cum că ar fi luat aceeaşi hotă­râre, reuşi să-l întărească pe fratele şi să-l scape de la pierzanie. Cu un alt prilej, ce­rând cuvânt unui bătrân monah, şi găsindu-l neputincios în a lepăda ataşamentul către familia sa, a lăsat să se înţeleagă că însuşi ar dori să părăsească o asemenea mănăstire, unde se pune un atât de mic preţ pe cuvântul evangheliei (Lc 14, 26), reuşind astfel să-l îndrepteze.

La vârsta de treizeci de ani, într-o du­minică seară, când Sfântul Pahomie a strâns întreaga obşte pentru obişnuita ca­teheză, îi cedă pe neaşteptate cuvântul lui Teodor. Supunându-se, acesta din urmă a început a vorbi din cele pe care Domnul i   le însufla, în vreme ce Sfântul Pahomie dimpreună cu ceilalţi monahi, stăteau în picioare ascultându-l. Totuşi, unii dintre bătrâni se mâniară de o asemenea înălţare a unuia mai tânăr decât ei şi, ridicându-se, au părăsit adunarea. La încheierea sinaxei, Pahomie mărturisi că aceştia din urmă s-au înstrăinat de mila lui Dumnezeu şi, dacă nu aveau să aducă pocăinţă pentru această mişcare a mândriei, greu le va fi să moştenească veşnica viaţă. După aceasta, îl numi pe Teodor iconom al Mănăstirii

Tabeniţilor (ca. 336) făcându-şi-l princi­palul ajutor în administrarea Chinoniei. Încercat în smerenie şi dezbrăcat de toa­tă voia proprie, Teodor nu schimbă nimic din atitudinea sa de ucenic, sporind duhovniceşte spre zidirea fraţilor, întru­cât cuvântul său era plin de har iar mila sa acoperea toate neputinţele celorlalţi. În fiecare zi, după ce-şi încheia munca, se în­torcea la Pabau, pentru a lua parte la ca­teheza lui Pahomie, iar mai pe urmă se în­torcea la Tabenesis pentru a le-o repeta şi fraţilor.

Primind de la Sfântul Pahomie ascul­tarea de a cerceta mănăstirile Chinoniei, era pretutindeni primit de fraţi cu mare bucurie, întrucât Dumnezeu îi dăruise ha­rul mângâierii sufletelor. Pahomie spunea despre el: „Teodor şi cu mine împlinim aceeaşi lucrare spre slava lui Dumnezeu, şi are autoritatea de a porunci în calitate de părinte şi învăţător.” Pentru aceasta, după câtăva vreme, l-a mutat din Tabenesis pentru a-l chema la împreună slujirea de îndrumare duhovnicească a întregii comunităţi. Teodor era cel care îi primea în mănăstiri pe toţi cei care veneau, şi tot el îi şi trimitea din obşti pe cei nesupuşi. Atunci când îl corecta în vreo privinţă pe un frate, se nevoia ca el însuşi să aducă aceeaşi pocăinţă, de frică să nu fie osân­dit de Dumnezeu pentru că nu a săvârşit el însuşi cele pe care le poruncise altora.

Odată, pe când Sfântul Pahomie se îmbolnăvi, fraţii au venit să-l caute pe Teodor pentru a-i cere să fie el următor acestuia, în cazul în care Părintele lor avea să moară. Când Pahomie îşi reveni, şi-a mărturisit fiecare gând pe care-l avuse. Teodor spovedi că , sub presiunea fraţilor, a cedat propunerii lor de a-l succeda. Pahomie îi retrase atunci toată autoritatea asupra monahilor şi l-a trimis într-un loc retras, unde Teodor vărsă multe lacrimi din pricina păcatului mândriei. După ani de pocăinţă şi cu puţină vreme înainte de moartea sa, Pahomie l-a repus în toate funcţiile sale, spunând fraţilor că această încercare l-a făcut să sporească duhovniceşte de şapte ori mai mult decât nevoinţele sale anterioare, datorită smeritei pocăinţe pe care o aduse.

După moartea Sfântului Pahomie (346), Teodor, care îl îngropase într-un loc de ni­meni ştiut, a fost trimis la Alexandria să se ocupe de nişte probleme. L-a cercetat pe Sfântul Antonie cel Mare, care a mărturisit adânca cinstire ce o avea pentru Pahomie şi viaţă cenobitică, şi l-a trimis la Sfântul Atanasie cu o scrisoa­re de recomandare. Fiind în Alexandria a aflat de moartea lui Petroniu şi, la întoarcerea în Tebaida, s-a supus cu smerenie şi râvnă Sfântului Orsisie. Era înaintea lui ca o oaie, dezrădă­cinând din inima sa tot gândul de putere, cu toate că în ochii multora mai mult s-ar fi cuve­nit lui să-i urmeze Sfântului Pahomie. Văzând că mulţi fraţi veneau către el şi dorind să evite orice concurenţă, a obţinut permisiunea de a fi trimis la Mănăstirea Pahnum, pentru a fi acolo îndrumător în treburile brutăriei.

Întrucât Apolonie, stareţul Mănăstirii Monhosis (Thmusons), se revoltă, dorind independenţa mănăstirii sale, Orsisie se re­trase, numindu-l pe Teodor următor al lui la conducerea Chinoniei.Teodor i-a adu­nat atunci pe toţi fraţii şi-i rugă, cu lacrimi fierbinţi, să fie ascultători liniei duhovniceşti instituite de Sfântul Pahomie, păzind uni­tatea sfintei lor obşti. Pe urmă, cu multă grijă, cercetă toate mănăstirile, schimbând pe toţi întâi-stătătorii şi încredinţând noi ascultări. Amintindu-şi totodată de pocăinţa pe care odinioară Sfântul Pahomie i-o im­puse pentru gândul său referitor la succe­siune, el nu se considera stareţ al mănăsti­rilor, ci un simplu înlocuitor şi slujitor al Avvei Orsisie şi de fiecare dată când trebu­ia să ia o hotărâre, mai întâi mergea să-i cea­ră binecuvântarea lui Orsisie care se retră­sese la Chenoboskion. Era pentru toţi fraţii o pildă de smerenie, atât în îmbrăcăminte cât şi în cuvânt şi în întreagă purtarea sa, în ciuda faimei sale care se răspândise în tot Egiptul, şi a numeroaselor tămăduiri pe care le săvârşea.

Prin osteneala sa a readus buna rânduială şi a reaprins râvna monahilor. Vorbea cu fiecare în parte, cerându-le stă­ruitor să rabde cu bărbăţie atacurile gân­durilor, povăţuindu-i cu răbdare pe cei de­lăsători, şi rugându-se fierbinte pentru îndreptarea lor. Mănăstirilor zidite de Sfântul Pahomie, le-a adăugat pe cele de la Caior şi Oui din regiunea Hermupole şi o alta, în apropiere de Hermonte, pre­cum şi două mănăstiri de surori.

Către 363, Sfântul Atanasie, exilat, a venit să cerceteze Chinonia,considerând ordinea şi regulile de acolo ca fiind în pu­tere să aducă pacea multor suflete. Teodor îi spuse: „Această bunăvoire a lui Dumnezeu ni s-a arătat pentru Părintele nostru Pahomie. Însă când te vedem, e ca şi cum L-am vedea pe Însuşi Hristos.”

Ulterior, Sfântul Teodor a reuşit să-l readucă pe Orsisie la Pabau slujindu-i în calitate de secund, alternând unul cu ce­lălalt vizitarea mănăstirilor. Totodată, gri­jile materiale sporind considerabil odată cu creşterea numărului vieţuitorilor, Teodor se mâhni văzând monahii aban­donând stricteţea şi simplitatea vieţii in­stituite de Sfântul Pahomie. Îşi uscă tru­pul pocăindu-se pentru ei şi petrecea nopţi întregi în rugăciune pe mormântul Sfântului Pahomie, cunoscut doar de el însuşi.

După Paştile anului 368, Teodor fu cuprins de boală. Orsisie îl rugă fierbinte pe Dumnezeu să moară el primul şi să-l lase în viaţă pe Teodor, de care avea o atât de mare nevoie Chinonia. Însă nu aceasta era voia lui Dumnezeu şi, după ce a măr­turisit că nu făcuse niciodată nimic fără binecuvântare, Teodor a adormit cu pace, pe 27 Mai. Toţi fraţii strigară atunci întru un cuget: „Am rămas orfani, căci, cu ade­vărat, însuşi Sfântul nostru Părinte Pahomie a murit azi (în persoana Sfântului Teodor)!”. După slujba de înmormânta­re, Sfântul Orsisie a mers să-i îngroape trupul lângă mormântul cel ascuns al Sfântului Pahomie. De îndată ce a aflat vestea, Sfântul Atanasie a scris fraţilor că Teodor nu a încetat de a fi între ei, întru­cât acesta şi Avva Orsisie erau un singur om, rugându-i de asemenea, să nu-l plân­gă pe cel care a aflat de acum petrecerea printre cei de Dumnezeu fericiţi.

Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna mai