Primele menţiuni despre diaconatul feminin se găsesc în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel: „Şi v-o încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă în Chenhrea (port important al oraşului Corint din Asia Mică), ca s-o primiţi în Domnul, cu vrednicia cuvenită sfinţilor, şi să-i fiţi de ajutor la orice ar avea nevoie. căci şi ea a ajutat pe mulţi şi pe mine însumi”. Din context, dar şi prin analogie cu misiunea celor şapte dia­coni aleşi de Apostoli (FA 6, 1-6), deducem că principala misiune a diaconiţelor în peri­oada apostolică era ajutorarea creştinilor şi săracilor, slujirea la agape şi purtarea de grijă faţă de cei care se aflau în misiunea de pro- povăduire a Evangheliei¹.

Din secolul al doilea, ne-a rămas o scri­soare a guvernatorului Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, către împăratul Traian (scrisă între 111 şi 113), unde sunt menţionate două diaconiţe care fuseseră anchetate pentru credinţa lor în Hristos², iar din secolul al III-lea s-au descoperit o serie de inscripţii în care sunt menţionate numele unor diaconiţe: într-o inscripţie de pe un mor­mânt din Filippi sunt menţionate diaconiţa Poseidonia şi monahia Pancharia. O alta din Edessa vorbeşte despre Teodosia, femeie di­acon, şi despre Aspilia şi Agathocleia, fe­cioare; iar o inscripţie din Stombi aminteşte de diaconiţa Matrona, care a făcut o donaţie pentru realizarea mozaicului din biserică³.

Una dintre cele mai importante mărturii despre diaconiţe se găseşte însă în Constituţiile Apostolice (sec. IV), cartea a III-a, cap. al XVI-lea, unde episcopul este îndemnat ast­fel: „Promovează-ţi diaconi bineplăcuţi lui Dumnezeu şi lucrători ai dreptăţii pe colabo­ratorii vieţii tale, pe care să-i pui la încercare din tot poporul şi ştii că sunt vrednici şi zeloşi la nevoile slujirii. Promovează-ţi şi o diaconiţă credincioasă şi sfântă pentru slujirile femei­lor. Căci se poate ca în unele case să nu poţi trimite la femei un diacon bărbat din pricina necredincioşilor; vei trimite deci o femeie di­acon din pricina gândurilor celor răi. Căci pentru multe avem nevoie de un diacon fe­meie, întâi de toate la luminare/botezul fe­meilor, când diaconul le va unge doar frun­tea cu untdelem sfânt, după care să le ungă diaconiţa, căci nu e necesar ca femeile să fie observate de bărbaţi”⁴. De aici vedem limpe­de că diaconiţele aveau rolul de a ajuta mem­brii clerului superior (episcopi, preoţi şi dia­coni) la botezarea femeilor (şi la catehizarea lor, după alte surse) pentru ca aceştia să nu fie ispitiţi, precum şi la ducerea Sfintei Euharistii femeilor bolnave sau celor însărci­nate, care nu puteau ajunge la biserică (cf. Testamentum Domini, sec. V).

Informaţii preţioase despre diaconiţe gă­sim şi în corespondenţa Sfântului Ioan Gură de Aur, care a avut o strânsă prietenie cu diaconiţa Olimpiada (prăznuită de Biserică la 25 iulie), femeie cu viaţă sfântă, care şi-a pus toată averea şi viaţa însăşi în slujba mi­siunii filantropice a Bisericii. După ce a de­venit Arhiepiscop al Constantinopolului (398), el însuşi a hirotonit mai multe diaconiţe pentru a o sprijini pe Olimpiada în misiunea filantropică a mănăstirii pe care o  construise şi a întregii eparhii. Una dintre ele avea să-l urmeze chiar şi în surghiun.⁵

În afara acestor puţine menţiuni, trebuie să spunem că lucrul care merită toată atenţia pen­tru subiectul dat este faptul că diaconatul femi­nin, chiar dacă nu s-a bucurat de aceleaşi drep­turi şi funcţii liturgice ca diaconatul bărbătesc, era considerat totuşi treaptă a clerului superior, iar în sprijinul acestei teze există două argumen­te principale:

1. în Novela a III-a a împăratul Iustinian, diaconiţele ce slujeau la Sfânta Sofia (care erau în jur de 50) sunt numărate în rândul clerului superior şi se specifică faptul că nu pot fi hirotonite cele care au mai puţin de 50 de ani⁶, cele care au dus o viaţă imorală şi cele asupra cărora există suspiciuni;

2. cel mai vechi Evhologhion bizan­tin – Barberini 336 (a doua jumătate a sec. al VIII-lea), ca şi alte izvoare, cuprin­de o rânduială de hirotonie a diaconiţei. Aceasta se săvârşea în timpul liturghiei, după anafora, înainte ca diaconul să spu­nă Pe toţi sfinţii... şi consta în punerea mâinilor episcopului peste capul celei aduse spre hirotonie şi citirea a două ru­găciuni de consacrare (şi o ectenie cu 6 cereri). După aceea i se punea pe gât, sub maforion (văl), orarul diaconesc cu cele două capete în faţă⁷.

Despre condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească cea care era înaintată spre hirotonia întru diacon şi despre funcţiile pe care le mai îndeplinea diaconiţa în viaţa Bisericii, într-un arti­col viitor.

Note: