Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi, (Ioan 1,14)

Nașterea lui Hristos în aceas­tă lume este în egală măsu­ră un fapt istoric, limitat în spațiu și timp, și o realitate veșnică, ca întrupare a Cuvântului lui Dumnezeu, Care a creat omul după chi­pul și asemănarea Lui. Acest chip al lui Dumnezeu, prezent în fiecare om, cu sau fără știința lui, fie că e credincios sau nu, nu este un eveniment istoric, care apare în timp și dispare cu timpul, ci o dimen­siune ontologică constitutivă a ființei omenești, care reprezintă esența persoa­nei sale și fără de care omul nu ar mai fi om: „Dumnezeu a venit printre noi pen­tru a ne readuce la starea inițială a creației noastre” (Starețul Tadei, Pace și bucurie în Duhul Sfânt).

Fiul lui Dumnezeu S-a născut și a tră­it în această lume pentru a reface legătu­ra – care a fost ruptă prin păcatul lui Adam – între omul de carne, rob al păca­tului și sortit morții – țărână ce se va în­toarce în țărână (cf. Fac. 3, 19) – și omul desăvârșit, fără prihană și veșnic viu, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: „Prin Dumnezeu-Omul ni s-a arătat în mod real și în egală măsură atât desăvârșirea lui Dumnezeu, cât și omul desăvârșit. (...) Prin Dumnezeu-Cuvântul întrupat în om au pătruns în natura omenească cu totul desăvârșita Înțelepciune dumnezeiască, cu totul desăvârșita Rațiune dumnezeias­că, cu totul desăvârșit Intelect dumneze­iesc. (...) De aceea Dumnezeu-Omul este valoarea primordială, cea mai înaltă, cea mai fundamentală, valoarea supremă a lu­mii omenești, (...) cea mai desăvârșită sinteză între natura divină și cea omeneas­că, între această lume și lumea de dinco­lo, între ființa naturală și cea supranatura­lă, între dimensiunea cosmică și cea metafizică, între realitate și ideal” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

Hristos a fost în egală măsură un om ca și ceilalți, a cărui naștere, existență și moarte se situează în timpul și spațiul aces­tei lumi, și Omul desăvârșit, fără păcat și veșnic, așa cum a fost făcut de Dumnezeu. Astfel, persoana lui Hristos reprezintă mo­delul etern și ideal al oricărui om și al în­tregii omeniri: „Hristos a fost, de la înce­putul veacurilor, idealul către care tinde, către care trebuie să tindă omul conform legilor naturii. (...) Întreaga istorie, atât cea a omenirii, cât și cea a fiecărui individ în parte, nu este altceva decât evoluția și năzuința către acest scop, lupta pentru acest scop, cucerirea acestui scop. (...) Hristos a pătruns în întregime în omeni­re și omul năzuiește să se transfigureze în ființa lui Hristos ca în idealul lui. (...) Deci totul depinde de aceasta: Îl acceptăm pe Hristos ca fiind idealul nostru definitiv pe pământ? Cu alte cuvinte, totul depinde de credința noastră în Hristos” (F.M. Dostoievski, Meditație la moartea soției sale, Maria Dimitrievna).

Fără Hristos – „marele și supremul ide­al al evoluției întregii omeniri, care ni s-a arătat nouă în carne și oase conform legi­lor istoriei noastre” (Dostoievski, ibid.) – omul muritor de unul singur încetează de a mai fi un om, căci el este lipsit de esența însăși a naturii omenești, iar „ceea ce nu este esență, aceea nu este deloc” (Sf. Grigorie de Nyssa).

Esența omului, de care depinde toată existența sa, nu este persoana lui pământească, ci legătura vie și vitală cu Creatorul lui, care i-a dat ființa și viața. Omul care a pierdut contactul cu Dumnezeu a pierdut contactul cu propria lui ființă. El devine atunci o „ființă bolnavă”, „este cuprins de neliniște și spaimă și pierde izvorul adevăratei vieți”. Astfel încât „doctrina materialistă – inerție universală și mecanismul materiei – este doctrina morții” (F.M. Dostoievski, Socialismul și creștinismul).

Fără Dumnezeu „omul nu este om” (Dostoievski, ibid.),ceea ce explică eșecurile repetate ale așa-zisului umanism ateu, care a produs efecte catastrofale în secolul trecut, dând naștere celor mai monstruoa­se dictaturi din istoria omenirii, comunismul stalinist și doctrina nazistă a rasei superioare. Căci atunci când își pierde credința în Dumnezeu, omul voiește să de­vină el însuși dumnezeu, căzînd în aceeași ispită ca Adam – „veți fi ca Dumnezeu, cunoscând bi­nele și răul” (Fac. 3, 5). – pentru a dobândi puterea absolută asu­pra semenilor lui, ambiție de­mentă ce nu se poate realiza de­cât prin tiranie, teroare și vărsare de sânge.

Nașterea Fiului lui Dumne­zeu în această lume este o nouă naștere a omului desăvârșit, fără păcat și veșnic viu, ceea ce nici unul dintre noi nu poate fi fără Dumnezeu: „Acolo unde nu este Dumnezeu, nu este nici omul. Dumnezeu și omul sunt corelativi precum Tatăl și copi­lul său” (P. Evdokimov, Vârste­le vieții duhovnicești). Prin ur­mare, nașterea pruncului Iisus este adevărata naștere a omului și a fiecăruia dintre noi: „Dum­nezeu, Care ne-a adus de la neființă la existență, este mai degrabă Tatăl nostru decâat cei care ne-au născut și care au luat de la El și existența, și capacita­tea de a naște” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica).

Venirea lui Hristos în lume reface unitatea primordială între creatură și Creator, între omul trupesc și Duhul Sfânt, între cer și pământ, și între toate elementele materiale și spirituale ale Creației, con­form Înțelepciunii și Voinței lui Dumnezeu, care dă ființă și viață la tot ce există: „Hristos este în toate și în toți. Contrarul lui? – vi­dul, neantul. El este toată ființa. În afara lui: neființa. Dacă Hristos nu este înlăuntrul tău, nu ești nimic, ești un cadavru, ești neant. Fără Hristos, chiar și universul este un cadavru, neant, neființă” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

Nașterea lui Hristos este nașterea vieții nemuritoare în lumea făpturilor pieritoa- re, nașterea veșniciei în lumea lucrurilor trecătoare. Existența omenească a lui Hristos a fost limitată în spațiu și timp, dar ființa Lui dumnezeiască există în afară de spațiu și timp, consubstanțială cu existența veșnică, fără început și fără sfârșit, a Tatălui ceresc: „Când spunem că Fiul este mai îna­inte de toți vecii, arătăm că nașterea Lui este în afară de timp și fără început. (...) Căci Dumnezeu fiind în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, necor­poral, unic, fără de sfârșit, naște în afară de timp, fără de început, impasibil, inco­ruptibil și fără de împreunare. Nașterea Lui, cu neputință de înțeles, nu are nici în­ceput, nici sfârșit” (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.).

Nașterea pruncului Iisus în lumea urmașilor lui Adam, căzuți în păcat și supuși morții, este o nouă facere a omului primor­dial, după chipul și asemănarea lui Dum­nezeu, nașterea Omului-Dumnezeu în toți cei care urmează calea Mântuitorului nos­tru, Care nu este altul decât Dumnezeu Însuși: „Dumnezeu, vrând să mântuiască pe om, a venit chiar El pentru asta, chiar El a lucrat mântuirea, fără mijlocirea ni­mănui. S-a născut din Fecioară curată cu trupul, pentru ca noi, corupți fiind de răutatea diavolului, să putem renaște cu duhul. S-a făcut pe Sine Fiu al Omu­lui, pentru ca să ne facă pe noi fii ai lui Dumnezeu. A trăit și S-a trudit pe pă­mânt, pentru ca pe noi, căzuții, să ne înalțe la cer. S-a obosit și S-a chinuit, pentru ca nouă să ne dăruiască pacea cea veșnică. (...) A răbdat întristare și durere, pentru ca să ne dăruiască nouă bucuria cea veșnică. (...) A murit pe cruce, pentru ca pe noi, cei morți, să ne învieze...” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).