Sfântul Roman Melodul, Imn la Nașterea Domnului
publicat in Imnografie și Filocalie pe 5 Decembrie 2016, 15:26
Vița care a rodit
strugurele cel nelucrat
pe brațe, ca pe niște ramuri,
ÎI purta și Îi zicea:
Tu, rodul meu!
Tu, viața mea!
Tu, Cel prin care-am cunoscut
că sunt precum eram,
Tu, Dumnezeul meu!
Pecetea fecioriei mele
văzând-o nestricată,
pe Tine Te vestesc,
Cuvântul fără de schimbare
Ce prins-a trup;
eu nu știu de sămânță,
dar știu că Tu ești întristarea stricăciunii,
căci sunt curată
și după ce-ai ieșit din mine;
precum aflat-ai
pântecele meu,
așa l-ai și lăsat, întreg păzindu-l.
Pentru aceasta împreună se bucură
toată zidirea
și-mi strigă:
cea plină de har!
Eu nu tăgăduiesc harul Tău
pe care l-am primit, Stăpâne,
și nu întunec vrednicia
ce am primit-o născându-Te pe Tine,
căci sunt împărăteasă lumii;
și, fiindcă am purtat în pântece
a Ta putere,
a tuturor stăpână sunt.
Schimbat-ai sărăcia mea
cu pogorârea Ta,
smeritu-Te-ai1
și neamul meu l-ai înălțat.
Acum, pământule și cerule,
cu mine împreună bucurați-vă,
căci pe al vostru Făcător
Îl port în brațe.
Voi, pământenilor,
cele de întristare alungați-le,
văzând pe Bucuria
pe Care-am odrăslit-o din pântecele
fără de prihană și-am auzit:
cea plină de har!
Maria, lăudând atunci
pe Cel pe care L-a născut
și alintând mângâietoare Pruncul
ce singură-L născuse,
a auzit cea care în dureri
născuse prunci,2
și, bucuroasă, lui Adam
Eva-i strigă:
Cine mi-a răsunat acum întru urechi
ceea ce eu nădăjduiam?
O fecioară care naște
pe Izbăvirea din blestem,
al cărei glas, numai acesta,
mi-a dezlegat durerile
și a ei naștere
rănit-a pe cel ce m-a rănit.
Aceasta era cea de care-a scris mai înainte
fiul lui Amos,
Toiagul lui Iesei
care mi-a odrăslit mlădiță,3
din care eu, mâncând, nu voi muri,
cea plină de har.
De-auzi tu glasul rândunicii4
ce-mi ciripește-n zori de zi,
somnul tău cel de moarte
lasă-l, Adame, te ridică,
și-ascultă-mă pe mine, soața ta!
Eu, care de demult
pricină am fost căderii celor muritori,
acuma mă ridic;
pricepe, dar, minunile,
vezi-o pe cea neispitită de bărbat,
care prin rodul pântecelui ei
vindecă rana.
Pe mine-odinioară
prinsu-m-a șarpele și dănțuia,
însă, văzând pe cei născuți din noi,
pe dată fuge, târându-se.
El capul înălțatu-și-a
’mpotriva mea,
însă acum, smerit fiind,
mă lingușește, nu mă mai ia în râs,
temându-se de Cel pe care L-a născut
cea plină de har.
Când auzi Adam cuvintele
pe care soața lui i le țesea,
de greutatea genelor
îndată scuturându-se,
ca dintr-un somn se ridică;
și, deschizând urechea
pe care-o astupase neascultarea,
așa strigă:
Aud un dulce cânt,
un ciripit veselitor,
dar glasul celui care cântă
nu mă-ncântă,
căci e femeie
și de-al ei glas mă tem.
Sunt încercat,
de-aceea mă tem de femeie;
glasul îmi place,
ca unul ce este mlădios,
dar instrumentul mă neliniștește.
Să nu mă-nșele, precum odinioară,
ocară aducându-mi,
cea plină de har.
Încredințează-te deplin, bărbate,
prin ale soaței tale spuse,
căci n-o să mă mai afli iarăși
o dătătoare de povețe-amare.
Trecut-au cele vechi
și toate le arată noi5
Hristos, fiul Mariei.
Respiră-a Lui răcoare
și înflorește îndată;
ca spicul te-ndreptează,
căci primăvara a ajuns la tine.
Iisus Hristos
suflă precum o dulce adiere,
scăpându-te de arșița
în care tu erai.
Vino și îmi urmează
către Maria,
iar ea, la ale ei picioare
văzându-ne-aruncați,
îndată milostivă se va arăta,
cea plină de har.
Încep să recunosc, femeie, primăvara
și simt mirosul desfătării
din care am căzut odinioară;
căci văd un rai
nou, altul, pe Fecioara
purtând în pântece
pe Însuși lemnul vieții,
pe care-atunci
heruvimii îl păzeau ca pe cel sfânt,
să nu m-ating de el.6
Pe-acesta neatins acum
văzându-L eu crescând,
suflarea dătătoare de viață
simțit-am, o, femeie,
care pe mine,
cel ce eram cenușă și lut ne-nsuflețit,
făcutu-m-a însuflețit7.
Acum cu-a ei
bună mireasmă întărindu-mă,
alerg la cea care a înflorit
rodul vierii noastre,
cea plină de har.
Iată, îți sunt jos la picioare,
Fecioară, Maică fără prihană,
și neamul meu întreg, prin mine,
urmează-ndeaproape urmelor tale.
Nu trece cu vederea
pe cei ce te-au născut,
pentru că a ta naștere acum
pe cei din stricăciune
i-a născut din nou.
De mine, cel îmbătrânit în iad,
de-Adam, întâi-ziditul,
milostivește-te, fiică,
de tatăl tău care suspină.
Văzându-mi lacrimile,
îndură-te de mine!
Åži plânsetelor mele
pleacă urechea ta cu bunăvoie,
și vezi-mi zdrențele ce port,
pe care șarpele mi le-a țesut;
tu sărăcia mea o schimbă
’naintea Celui pe care L-ai născut,
cea plină de har.
Așa, nădejdea sufletului meu,
ascultă-mă dar și pe mine, Eva,
și celei ce-a născut întru dureri
rușinea i-o alungă,
ca una care vezi
că și mai mult
eu, ticăloasa,
sufletul îmi topesc
la tânguirea lui Adam.
Căci amintindu-și desfătarea raiului,
el se întoarce împotriva mea
strigând: De n-ai fi odrăslit
din coasta mea,
bine era de nu te-aș fi luat
spre ajutor8,
căci n-aș mai fi căzut
acum întru acest adânc.
Iar eu, nemaiputând să port
învinuirile
și nici mustrarea,
îmi plec grumazul
până când iarăși mă vei îndrepta,
cea plină de har.
Ochii Mariei,
văzând pe Eva
și pe Adam șezând,
îndată au grăbit a lăcrima.
Ea, însă, plânsul își ascunde
și se silește
să își învingă firea,
ea, care mai presus de fire pe Hristos
fiu L-a avut.
Dar cele dinlăuntru ale ei s-au tulburat
cu moșii împreună pătimind,
căci Celui milostiv
se cuvenea o Maică milostivă.
De-aceea către ei a zis:
Curmați jelirea voastră
și rugătoare pentru voi
eu mă voi face spre Cel născut din mine.
Dați, dar, tristețea
la o parte,
căci eu născut-am bucuria.
Pentru aceasta vin acum,
ca să ridic pe cele de-ntristare,
cea plină de har.
Note: