Chemarea lui Matei spre a deveni Apostol

Chemarea lui Levi-Matei spre a deveni Apostol este cu deosebire ziditoare în ceea ce privește felul în care acționează Domnul în lucrarea Sa misionară și ne ajută să cunoaștem mai bine temelia Bisericii pe care suntem zidiți sau, altfel spus, obștea celor Doisprezece Apostoli.

Scena se petrece la Capernaum, după ce Hristos Și-a așezat acolo „cartierul general”¹, la începutul vieții Sale publice, după chemarea primilor patru ucenici (Andrei și Simon-Petru, Iacov și Ioan) și, probabil, a celorlalți șapte (despre care nu avem nici o informație explicită în Evanghelie, cu excepția lui Filip)². În mod mai precis – la Sfântul Marcu și Sfântul Luca – acest episod urmează după vindecarea Slăbănogului din Capernaum³. Trebuie observat cu toate acestea că Sfântul Matei, care își istorisește propria chemare, o situează după discursul inaugural⁴ (Predica de pe munte), în timp ce Sfântul Marcu și Sfântul Luca o situează înainte, ceea ce este mai plauzibil, pentru că acest cuvânt de căpătâi era destinat mai întâi soborului celor Doisprezece și abia apoi poporului.

Iisus tocmai l-a vindecat pe Slăbănogul din Capernaum, căruia i-a iertat mai întâi păcatele, dinaintea unei mulțimi numeroase, în casa în care trăia îndeobște cu ucenicii Săi (și poate cu Maica și „frații” Săi, care, cel mai probabil, îi erau de fapt veri). Apoi a ieşit din casă și s-a dus pe malul Mării Galileii. În drum, trece prin fața postului de vamă (între statele Galileei și Itureei, cf. nota 1) și „remarcă” un funcționar instalat la pupitrul său, despre care Sfântul Luca ne precizează că era un „vameș”⁵, adică un perceptor de impozite indirecte pentru romani, un evreu care aparținea unei corporații prin care treceau plățile către stat. Acești vameși erau socotiți păcătoși publici⁶ din pricina legăturilor lor cu ocupantul păgân (ei adunau bani impuri, idolatri⁷). În acelaşi timp, erau disprețuiți pentru felul lor de viață elenizat, luxos (stil de „parveniţi”) și urâți pentru că încercau să încaseze mult mai mult decât ceea ce dăduseră mai înainte statului⁸. Evreii evlavioși nu vorbeau cu ei⁹, nu-i atingeau, nu intrau în casele lor și nu mâncau împreună cu ei (cumva ca și cu samarinenii și cu leproșii).

Despre cine era vorba? Cei trei evangheliști îi dau nume diferite: la Matei, „un om pe nume Matei”; la Marcu, „Levi, fiul lui Alfeu”; la Luca, „[un om] pe nume Levi”. Este extrem de greu să ne orientăm în Evanghelie cu numele evreiești, pentru că personaje diferite poartă adesea același nume, iar indicarea patronimului nu aduce întotdeauna precizări suplimentare (același patronim poate fi utilizat pentru persoane diferite), dar mai ales pentru că una şi aceeaşi persoană are, în general, mai multe nume (numele real şi filiația, numele uzual, porecla etc.). Pe de altă parte, Evanghelia nu este o carte de istorie, nici un reportaj: este exclusiv centrată asupra persoanei lui Hristos, a lucrării și a cuvintelor Sale, și asta în mod extrem de concis¹⁰. În ea se găsesc deci foarte puține informații despre diferitele personaje menționate, despre relațiile lor – mai ales familiale –, despre geografie sau despre modul de viață. Când vrem să știm mai multe, este necesar să folosim alte surse: Părinții Bisericii (cei mai vechi, pentru că ei i-au cunoscut pe Apostoli – ca Policarp al Smirnei, care l-a cunoscut pe Sfântul Ioan – sau ucenicii lor – ca Sfântul Irineu, ucenic al lui Policarp – și constituie unele dintre primele zale al lanțului Tradiției vii), cărțile apocrife¹¹, tradiția hagiografică (anumiți hagiografi au avut acces la surse care s-au pierdut) și, în sfârșit, revelațile făcute de Hristos unor mistici (în general femei)¹². Levi¹³, fiul lui Alfeu, zis Matei, era probabil  un galileean din Capernaum, care ducea o viață de lux şi exces (ca mulți vameși): era rafinat, elegant, cultivat [Evanghelia sa va fi cea mai structurată și mai precisă]¹⁴.

Hristos nu numai că l-a „văzut” (Mt și Mc), ci l-a „remarcat” (Lc)¹⁵. Hristos îi vede cu adevărat pe oameni¹⁶. Dumnezeu ne vede, Dumnezeu mă vede. Nu trece pe lângă noi fără a ne vedea. Să ne amintim de aceasta, mai ales în clipele de amărăciune sau deznădejde. Și Domnul i-a zis: „Vino după Mine”. Este chemarea lui Dumnezeu în Puterea autorității Sale. Apostolii sunt uluiți, căci și ei aveau același dezgust ca toți evreii față de vameși (și mai ales pentru acesta, căruia trebuiau să-i plătească mult impozit pentru peștele pescuit). În plus, Matei nu avea nici pe departe aspectul unui ucenic al lui Mesia. Hristos face aici dovada unei îndrăzneli nebunești. În termeni familiari, putem spune că nu Se dă înapoi de la nimic. Însă urmarea istoriei îi va face pe ucenicii Săi (și pe noi) să înțeleagă de ce a acționat așa.

Matei, ca un om obișnuit să trăiască în lux și să sărbătorească, va voi „să încheie grandios”: organizează la el acasă un banchet mare cu toți prietenii și cunoscuții săi (care sunt, ca și el, „oameni cu trai rău”), în prezența lui Iisus și a ucenicilor Săi. „Cărturarii și fariseii” (adică teologii și asceții) sunt negri de furie. Cum oare rabbi Ieshouah din Nazaret, care vindecă pe leproși și pe slăbănogi, merge pe mare, slobozește pe demonizați, prezice viitorul și afirmă că este Mesia, poate „să mănânce cu vameșii și cu păcătoșii”? Sunt scandalizați (pentru ei, aceasta este dovada că Iisus nu este Mesia: își vor aminti de aceasta când Îl vor judeca, peste doi ani). Nu îndrăznesc, desigur, să-L ia personal la rost, în mijlocul mesenilor, dar se plâng cu glas tare dinaintea ucenicilor Săi. Iisus aude și le răspunde direct, dând o învățătură dumnezeiască de natură să reînnoiască profund demersul duhovnicesc și conștiința religioasă a întregii omeniri, făcându-ne să trecem de la literă la duh. El spune: „N-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi”. Și citează pe prorocul Osea: „Milă voiesc, iar nu jertfă”¹⁷ (Os. 6, 6). Și încheie astfel: „Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” (Lc 5, 32). Ce lecție!

Am venit pe Pământ să mântuiesc Omul, care și-a pierdut singura comoară pe care o avea, intimitatea cu Dumnezeu, dar nu pot să-i vindec decât pe cei care-și recunosc boala și care Mă primesc, pe Mine, singurul doctor, terapeutul dumnezeiesc. Dacă vă considerați ca fiind drepți pentru că împliniți formal și exterior preceptele Legii, în loc de a vă schimba inima și de a o lucra în duh, și dacă Mă respingeți pe Mine, Mântuitorul lumii, nu pot să fac nimic pentru voi. Și așa se va și petrece: nu Îl vor asculta, Îl vor osândi la moarte și Îl vor ucide, pe El, Împăratul Vieții. De fapt, cărturarii și fariseii erau mult mai bolnavi decât vameșii, pentru că nu aveau nevoie de Dumnezeu (nu au vrut să-L vadă pe Dumnezeu în Iisus din Nazaret, pentru că au luat ei locul lui Dumnezeu). După cum spune admirabilul Canon bizantin din Sâmbăta Mare, la irmosul celei de-a șasea Ode „Ați ținut doar deșertăciunea și minciuna, dar ați lăsat milostivirea”. Acest eveniment istoric real corespunde exact pildei Fariseului și Vameșului pe care Hristos o va istorisi mai târziu¹⁸ (Lc 18, 9-14).

Al nostru este acum să vedem unde ne aflăm. Oare suntem conștienți de boala noastră originară – care este de a fi vrut să devenim dumnezei fără Dumnezeu, să primim harul respingându-L pe Dătătorul harului – pentru a putea striga către singurul Doctor al sufletelor și al trupurilor sau rămânem în orbirea duhovnicească, crezându-ne sănătoși, când în realitate L-am respins pe Cel care este Viața?

Matei se va converti cu adevărat și va deveni unul dintre stâlpii obștei apostolice¹⁹, pentru că avea multe calități și experiență. Va scrie o Evanghelie remarcabilă, cea mai completă și cea mai structurată, în ebraică, pentru frații săi evrei, înainte de a pleca în misiune. Tradiția spune că va evangheliza Siria, Persia, Etiopia și își va da viața pentru numele lui Hristos, probabil în Etiopia²⁰.

Note: