Despre ridicarea mâinilor la rugăciune (I)

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat (I Tes. 5, 17), însă lo­curile, timpul și neputințele noastre ne determină „să ne prezentăm” într-un mod anume „înaintea” lui Dumnezeu, în fieca­re situație. Într-un fel anume ne rugăm în intimitatea noastră, acolo unde ne îndeam­nă Domnul să intrăm, când spune: „... când te rogi, intră în cămara ta și, închi­zând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Mt 6, 6), și într-alt fel ne rugăm în biserică. Una este atmosfera colțului de rugăciune din casă și alta este atmosfera din biserică, creată prin prezența icoanelor, a cântării duhovnicești, a ges­turilor liturgice și a slujirii Dumnezeieștii Liturghii, ce nu cunoaște comparație cu nici o altă slujbă ori rugăciune.

Ambele tipuri de rugăciune, atât cea din cadrul cultului particular, cât și cea din cadrul comunității bisericești, sunt însoțite de nenumărate gesturi ale trupu­lui. În intimitatea sa, fiecare are libertatea de a se ruga cum simte de cuviință: stând în picioare, în genunchi, pe un scaun sau chiar culcat, în caz de boală și neputință; cu mâinile pe lângă trup, încrucișate pe piept, ținând cartea de rugăciune în mână sau cu mâinile întinse către Dumnezeu, poate face metanii (gest al supunerii desăvârșite față de Dumnezeu și simbol al Morții, Îngropării și Învierii Domnului) ori închinăciuni sau pur și simplu stă ne­clintit, în genunchi sau pe un scăunel, cu capul ușor plecat spre piept, și se roagă, închizându-și simțurile exterioare pentru liniștire și rugăciune mai fierbinte.

În cadrul slujbelor din locașul de cult se regăsesc aceleași gesturi, însă ele trebu­ie să se desfășoare după rânduielile litur­gice ale Bisericii, și nu după libertatea pe care o are fiecare creștin în a-și organiza rugăciunea în casa sa. În acest sens, dăm doar câteva exemple: când se citește Evanghelia, creștinii ar trebui, în mod nor­mal, să stea drepți (așa cum îndeamnă pre­otul prin cuvintele: „Înțelepciune! Drepți! Să ascultăm Sfânta Evanghelie!”) ori în ge­nunchi (ca excepție pentru cei neputincioși ori obosiți de muncă, dar nu ca regulă) și nicidecum stând jos; de asemenea, la sluj­bele care au un caracter mai special, cu săvârșiri de metanii mari, metanii mici (în­chinăciuni), plecăciune de iertare și alte­le (cum este cazul Pavecerniței Mari, care se săvârșește dimpreună cu Canonul Sfântului Andrei în prima săptămână a Postului Paștelui), trebuie să fie o bună rânduială, creștinii urmând exemplul pre­otului și al cântărețului pentru a se păstra ordinea, așa cum îndeamnă Sfântul Apostol

Pavel când zice: „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Cor. 14, 33).

Am amintit aceste câteva lucruri pen­tru că în cele ce urmează vom stărui puțin asupra unuia dintre gesturile liturgice care atrage poate cel mai mult atenția credincioșilor în timpul Sfintei Liturghii, și anume ridicarea mâinilor de către pre­ot, la anumite rugăciuni.

Gestul acesta se găsește în tradiția po­porului Israel încă din perioada străveche și se pare că-și are originea în gestul lui Moise care, atunci când își ținea mâinile întinse în chipul crucii și cu „toiagul lui Dumnezeu” într-una din mâini, Israel bi­ruia pe amaleciți (Ieș. 17, 8-13). Prin acest gest, Moise își înălța rugăciunea către Dumnezeu și poporul biruia, dar însem­nătatea gestului e mult mai mare, căci to­iagul din mână simboliza Crucea, iar brațele întinse, Jertfa Mântuitorului prin care noi toți aveam să fim izbăviți².

Că gestul a fost perpetuat în rugăciu­nile evreilor stau mărturie mai multe lo­curi din Cartea Psalmilor: „Ascultă glasul rugăciunii mele, când mă rog către Tine, când ridic mâinile mele către locașul Tău cel sfânt” (Ps. 27, 2); „Așa te voi binecu­vânta în viața mea și în numele Tău voi ri­dica mâinile mele” (Ps. 62, 5); „Noaptea, ridicați mâinile voastre spre cele sfinte și binecuvântați pe Domnul” (Ps. 133, 2); „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tă­mâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară” (Ps. 140, 2); „Tins-am că­tre Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetat și fără de apă.” (Ps. 142, 6). Chiar dacă, la prima vedere, toate tex­tele par să vorbească despre un gest ce însoțește rugăciunea personală, în intimi­tate, acest gest se găsea cu siguranță și în practica rugăciunii de la Cortul Mărturiei și, mai târziu, de la Templu.

În Noul Testament, lucrurile pot fi ob­servate ceva mai clar lecturând capitolul al II-lea din Epistola I către Timotei, unde Apostolul Pavel îl îndeamnă pe ucenicul său, dimpreună cu toată comunitatea pe care o păstorea, „să aducă mulțumiri pentru toți oamenii, pentru împărați și pentru toți cei ce sunt în înalte dregăto­rii”, iar la un moment dat zice: „vreau ca bărbații să se roage în tot locul, ridi­când mâini sfinte, fără mânie și fără șovăire.” (I Tim. 2, 1-2; 2, 8). Din con­text se poate observa că Apostolul se adre­sează întregii comunități să stăruie în ru­găciuni, dar numai pe bărbați îi îndeamnă să se roage ridicând mâinile, și nu se spe­cifică dacă în cadrul rugăciunii comuni­tare sau în oricare loc, expresia „în tot lo­cul” putând trimite cu gândul atât la orice loc de adunare al creștinilor, cât și la ori­ce loc în care omul își petrece timpul.

Din primele secole creștine, avem mai multe mărturii despre ridicarea mâinilor în rugăciune. Astfel, Tertulian, într-una dintre lucrările sale, vorbind despre condițiile adevăratei rugăciuni (lipsa mâ­niei din suflet, spălarea mâinilor etc.), ne dă câteva amănunte despre ridicarea mâi­nilor: „Noi nu numai că le ridicăm, dar chiar le întindem în felul pătimirii Domnului și, rugându-ne, ne mărturisim în Hristos”. Îndeamnă apoi pe credincioși să nu stea jos la sfintele rugăciuni din Biserică, ci mai degrabă să ridice mâinile către Dumnezeu, cu adâncă smerenie, ast­fel: „Mai degrabă vom adresa lui Dumnezeu rugăciunile noastre cu modestie și umilință, cu mâinile ridicate nu exagerat și ostentativ, ci măsurat și cuviincios, fără să ne înălțăm cu aroganță privirile”³.

Despre același gest al ridicării mâini­lor în rugăciune găsim câteva informații și în viața Sfântului Împărat Constantin, des­pre care Eusebiu de Cezareea spune că le dăduse poruncă soldaților încă necreștinați ca în zi de duminică să spună o rugăciune cu mâinile ridicate către cer (după cum el însuși le arătase), pentru că „nu li se cădea să-și pună nădejdea în lănci și în platoșe sau în vigoarea lor trupească, ci se cuve­nea ca și ei să recunoască în Dumnezeu, Cel aflat mai presus de toate, pe Dăruitorul a tot binele și chiar al biruinței.”⁴.

Mărturii despre acest gest liturgic gă­sim și la unii Sfinți Părinți, dar și în icono­grafia bizantină. Însă, despre acestea, în articolul viitor.

Note: