Hristos sărbătorește Sucotul la Ierusalim: Făgăduința Apei celei vii (In 7)
publicat in Tâlcul Evangheliei pe 2 Septembrie 2016, 21:08
Sărbătoarea Sucot sau sărbătoarea colibelor (numită impropriu sărbătoarea „corturilor” sau a „tabernacolelor”)1 era – și mai este și acum – una dintre sărbătorile evreiești cele mai populare și cele mai ținute. Întemeierea ei este dumnezeiască, pentru că Dumnezeu Însuși a instituit-o și a poruncit-o lui Moise (Lev 23, 33-36, completat la 39-43). Obiectul său principal era să se dea slavă lui Dumnezeu pentru că a apărat pe fiii lui Israel în pustiu, după ieșirea lor din Egipt (și înaintea intrării lor în Pământul Făgăduinței), punându-i să locuiască în colibe din ramuri. Era și un simbol profetic, pentru că însemna implicit că omul este în trecere pe acest pământ, pe drum, iar adevărata sa locuință, cea veșnică, este templul cel ceresc, Împărăția lui Dumnezeu. Era și o sărbătoare a recoltei, a strângerii roadelor (în septembrie-octombrie) descrisă în Levitic 23, 39 și Ieșire 23, 16, având deci o particularitate interesantă cu privire la apă, despre care vom mai vorbi. Sucot era una dintre cele trei „sărbători cu pelerinaj” (împreună cu Paștele și Cincizecimea: Deut. 16, 16), impunând deci mergerea la Ierusalim, la Templu. Ea se prăznuia în „cea de-a 15-a zi a celei de-a 7-a luni”, adică pe 15 tishri, la cinci zile după sărbătoarea Ispășirii (sau a Marii Iertări: Yom Kippour) și dura 7 zile + 1, adică 8 zile.
Timp de 7 zile, sărbătoarea era continuă (zi și noapte), ceea ce dădea uneori loc la excese, iar evreii trebuiau să locuiască în colibele lor, în aer liber, în tot Israelul. La Ierusalim, în afară de numeroasele jertfe săvârșite în Templu (descrise pe larg și minuțios în Num. 29, 12-38), exista un rit aparte: se făcea o procesiune în fiecare zi în jurul altarului jertfelor2 de către preoți și leviți, urmați de bărbații israeliți (care aveau cu acest prilej voie să intre în „curtea preoților”) purtând și scuturând „lulavul” (un buchet alcătuit din patru vegetale: frunze de palmier, mirt, salcie și chitră, simbolizând binecuvântarea acordată de Dumnezeu) în cântări de psalmi „Hallel”3, mai ales a Psalmului 117, care este psalmul cu „Osana”. În cea de-a 7-a zi, numită „ziua cea mare” (Hosannah rabba), se făcea de 7 ori înconjurul altarului.
Exista și o legătură deosebită cu apa: se aducea slavă lui Dumnezeu pentru recoltele strânse, însă I se cerea și ploaie pentru culturile anului viitor. Iar aceasta dădea prilej unui rit special: preoții (și poporul) se duceau în procesiune la scăldătoarea Siloamului4, unde luau apă cu un urcior de aur, apoi o aduceau la Templu şi făceau o libație de apă pe altarul jertfelor. Se citea, între altele, din profetul Iezechiel, care spune „de sub pragul templului curgea o apă spre răsărit”, care devine apoi un „râu”: această apă va însănătoși marea și va aduce rod (Iez 47, 1-12). Această „zi mare” mai era numită și a „bucuriei casei luării apei” [la Siloam]. Un midrash mult posterior epocii lui Hristos, făcând exegeza spirituală a acestei mari zile, folosește o expresie minunată: „…căci de acolo luau Duhul Sfânt”5.
Începând de la întoarcerea din exilul babilonian (sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr.), această sărbătoare a luat un caracter mesianic, manifestat prin lectura unei prorocii din Zaharia (14, 16-19): „[se vor sui în fiecare an la Ierusalim]… să se închine Împăratului, Domnul Savaot, şi să prăznuiască sărbătoarea corturilor…” Iar într-una dintre rugăciunile de la slujbă se spune „că un Vlăstar al lui David va veni să vestească mântuirea noastră”. După distrugerea Templului (în 70 d.Hr.), aceste rituri se vor sluji în sinagogi, fiind adaptate6.
Cea de-a 8-a zi era o „sărbătoare de odovanie” (o împlinire) destul de tainică, cu un înțeles eshatologic (Împărăția lui Dumnezeu pe pământ) exprimat în lectura zilei (Zah 14, 9). În iudaismul posterior distrugerii Templului, aceasta va deveni o sărbătoare a darului Legii (Simhat Torah: sărbătoarea bucuriei Legii), în cursul căreia se face o procesiune veselă unde participanţii poartă sulurile Torei, dansează și cântă (mai ales Ps. 117).
În toată această sărbătoare de Sucot, simbolistica numerelor este deosebit de interesantă. Totul este bazat pe 7 (numărul zidirii, al darurilor Sfântului Duh și al Sabbatului [adică al unirii Omului cu Dumnezeu, în planul dumnezeiesc dintru început]): sărbătoarea este în a 7-a lună, durează 7 zile, se face de 7 ori înconjurul altarului în cea de-a 7-a zi. Cea de-a 7-a zi, ziua „cea mare”, trebuia să fie cea a unirii Omului cu Dumnezeu, adică ziua Împărăției Cerești. Dar mai există și o a opta zi, care încununează sărbătoarea, iar asta din cauza căderii duhovnicești a lui Adam și a Evei. Cum omul a păcătuit, Iconomul dumnezeiesc Şi-a schimbat planul7 pentru a ajunge la scopul prevăzut: Hristos va învia în ziua care urmează Sabbatul, care va deveni deci o a „8-a zi”, cea a Împărăției adevărate, împlinite. Se poate vedea aici și un alt simbol: a 8-a zi a devenit, la evrei, cea a Darului Torei. Or, Hristos este Legea cea vie, întrupată și veșnică, Legea cea Nouă, a adevărului și a iubirii (Evanghelia). El este Cel Care ne face să fim „închinători ai Tatălui în Duh și în adevăr” (In 4, 23). Această sărbătoare de 7 zile şi cea de-a 8-a zi simbolizează toată istoria spirituală a omenirii. Această împlinire o vestește Hristos astăzi dinaintea întregului Israel adunat în Templu.
Numai Sfântul Ioan relatează acest lung episod (In 7), care nu este citit decât în parte în cursul anului liturgic: pasajul în care Hristos vestește Apa cea vie – adică Duhul Sfânt – este citit în ritul bizantin în ziua Cincizecimii (In 7, 37-52). Această lungă pericopă este imposibil de comentat într-un articol de felul acesta, însă este necesar să-i indicăm contextul și ideile directoare înainte de a aborda partea esențială. Cronologia Evangheliei lui Ioan este foarte dificilă, pentru că ea le-a completat pe celelalte trei, scrise cu aproape 40 de ani mai devreme, relatând ceea ce acestea lăsaseră deoparte sau lucrurile la care Sfântul Ioan a fost singurul martor, iar relatarea se face în mod discontinuu, fără să se poată discerne întotdeauna o legătură cronologică între diferitele pasaje. Bibliștii situează acest eveniment în ultimul an al misiunii Domnului. Se pare, după cele relatate de Sfântul Ioan în Capitolul 7, că Hristos urcase deja la Ierusalim, deci era stabilit, în principiu, în Iudeea, dar trebuise să Se retragă momentan în Galileea (și în Samaria) pentru că evreii voiau să pună mâna pe El pentru a-L ucide (In 7, 1)8.
Capitolul se deschide cu o anumită neînțelegere între „frații” lui Iisus9 și El Însuși cu privire la sărbătoarea colibelor. Într-adevăr, lor li se părea evident că un evreu evlavios precum Mântuitorul trebuia să Se ducă la Ierusalim cu prilejul unei sărbători atât de mari, nu în ultimul rând pentru a Se arăta, mai ales „ucenicilor Săi” [din Iudeea] și a săvârși minuni pentru ca ei „să vadă lucrurile” pe care le făcea. Domnul le dă un răspuns tainic: „Vremea Mea încă n-a sosit”… » (Tatăl Meu nu mi-a arătat încă ceasul pe care l-a ales ca să plinesc jertfa Mea) și adaugă că evreii din Iudeea Îl urăsc și că deci este inutil pentru moment să Se manifeste acolo în mod public. Era greu pentru membrii propriei Sale familii (biologice) să-L înțeleagă pe Iisus („nici frații Lui nu credeau în El”): singurătatea Sa de Mesia era mare… Frații săi urcă deci la Ierusalim pentru sărbătoare, cu mult timp înainte (drumul era lung)10.
Apoi, Duhul Sfânt Îl îndeamnă pe Iisus să urce şi El la Ierusalim, „dar pe ascuns”: Hristos ascultă de Tatăl Său ceresc. La Ierusalim, toată lumea Îl caută, căci rabbi Ieshouah din Nazaret era personajul cel mai faimos din Israel. De fapt, nu se vorbește decât despre El, dar părerile sunt divergente: unii cred că, date fiind minunile și cuvintele Sale, este Mesia, alții, influențați de „mai-mari”, Îi sunt ostili în mod categoric. Hristos este „un semn care va stârni împotriviri”, după cum îi prorocise Bătrânul Simeon Mariei la Intrarea lui Iisus în Templu (Lc 2, 34), „o stâncă de poticnire”, după cum prorocise Isaia (Is 8, 14), fapt confirmat de către Sfântul Pavel (Rm 9, 32-33) și Sfântul Petru (1 Ptr 2, 8)11. Către „jumătatea praznicului” (probabil în cea de-a treia zi), urcă la Templu și învață pe față. Atunci are loc o înfruntare foarte violentă între El și mulțime12 (care se aseamănă cu cea care va urma după intrarea Sa mesianică în Ierusalim, în ziua Floriilor), și toată lumea se miră că poate vorbi deschis, când căpeteniile (marii preoți, cărturarii și fariseii) hotărâseră arestarea și uciderea Sa. Însă nimeni nu pune mâna pe El, „pentru că nu venise încă ceasul Lui”13. Această situație uimitoare și tulburătoare durează mai multe zile.
Ajungem la „ziua cea din urmă”, cea de-a 7-a, cea mai solemnă, ziua „cea mare”. Hristos Se va revela public și va face o prorocie uimitoare, nouă și universală. Iisus stă în picioare (de obicei învață așezat pe „tronul lui Moise”, așa cum fac rabinii), pentru că e vorba de o declaraţie solemnă, o prorocie unică, pentru toată omenirea. Și „strigă”, proclamă – El, Cuvântul Tatălui, „Gura Tăcerii” –, adresându-Se întregii omeniri, trecute (cei morți), prezente (cei vii) și viitoare (cei care preexistă în cugetele Tatălui): „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea…”
Pentru a bea, trebuie să fii însetat. A fi însetat înseamnă a fi însetat de Dumnezeu: acest lucru depinde de noi. Dumnezeu nu dă și întrebările, și răspunsurile: El propune și este al Omului să răspundă și să accepte. S-ar putea răspunde că setea este un comportament vital, „automat”. Nu! Se poate foarte bine să simtă cineva nevoia fiziologică de a bea și să nu bea (medicina cunoaște aceasta). Trebuie deci să vrei să bei, să-L vrei pe Dumnezeu. Dumnezeu nu ne obligă să-L vrem: nu Se impune.
„…Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” Mai întâi trebuie să credem în Hristos, „singurul Mântuitor al lumii”, pentru a primi Duhul Sfânt. Pentru că Fiul este Cel Care revelează și arată pe Dumnezeu. Cum ar putea un om care primește darurile lui Dumnezeu să știe că aceste daruri vin de la Dumnezeu, dacă nu-L primește pe Cel care Îl revelează pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos? Cel care crede în primul Mângâietor – Iisus Hristos – va primi pe „Celălalt Mângâietor” (In 14, 16), Duhul Sfânt. Felul în care Hristos vorbește despre venirea Duhului este de nespus, de neînțeles, de neimaginat, pentru că Duhul izvorăște în noi în chip minunat, dinlăuntrul ființei noastre, din miezul ființei noastre totale – inima14 – și nu numai că ne dă harul – energiile dumnezeiești necreate – ci, mai mult, Se face în noi izvor al harului. Apa este unul dintre marile simboluri ale Duhului Sfânt, pentru că este condiția vieții, iar Duhul este Dătătorul de Viaţă; însă aici nu este vorba despre o apă stătătoare, poluată, urât mirositoare și care nu se poate bea, ci de o apă „vie”, izvorând, proaspătă, puternică, stingând setea, un izvor de apă. Duhul Sfânt, al Cărui caracter ipostatic este de a da pe Dumnezeu, Se face în noi izvor al harului: astfel devenim „dumnezei prin har”15.
Această prorocie se adaugă celor arătate de Hristos Samarinencei cu doi ani mai devreme: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”; „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (In 4, 10-13). Însă aici Domnul face această prorocie dinaintea întregului popor, dinaintea acestei mulțimi de credincioși adunați la Ierusalim pentru sărbătoarea Sucot și care simbolizează omenirea întreagă.
„Precum a zis Scriptura”: nu găsim textual acest lucru nicăieri în Vechiul Testament; este posibil să apară implicit în două sau trei pasaje. Sfântul Ioan precizează, ca să nu existe nici o ambiguitate: „Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El”. Este vorba cu adevărat de Duhul Sfânt – Dumnezeu. Iar Sfântul Ioan adaugă: „Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit [înviat și urcat la Ceruri, de-a dreapta Tatălui ceresc]”; aceasta înseamnă: căci Duhul Sfânt nu fusese încă revelat ca Persoană dumnezeiască. Atâta vreme cât Hristos nu-și săvârșise iconomia Sa, care era de a mântui Omul de moartea veșnică și de a-l împăca cu Dumnezeu, Omul era incapabil de discernământ duhovnicesc și de a primi conștient Duhul lui Dumnezeu, chiar dacă acest Duh îi împingea tainic pe oameni către Hristos.
Mulți evrei, auzind această prorocie, vor fi mișcați și vor crede în El ca fiind Mesia, Hristos. Alții se vor îndoi pentru că știu că Hristos nu putea să vină din Galileea, ci din Betleemul Iudeii, după prorocia lui Miheia. Dar nimeni nu L-a întrebat: Unde Te-ai născut? Nici: Cine sunt strămoșii Tăi? Atunci Domnul nu a spus nimic, pentru a nu-i constrânge pe oameni să creadă în El. Voia să fie crezut pe cuvânt, căci așa Își iubește Tatăl pe fiii Săi omenești.
Slugile trimise „de farisei” (de fapt, de Sinedriu: marii preoți, cărturarii și fariseii) nu îndrăznesc să-L aresteze, pentru că „Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Omul Acesta”. Membrii Sinedriului sunt furioși și blestemă mulțimea, pe care o disprețuiesc. Unul singur va lua apărarea lui Iisus, spunând că nu se putea osândi un om înainte de a-L asculta, ceea ce ține de bunul-simț și de justiția elementară: Nicodim Fariseul16. I se va răspunde răspicat că nici un proroc nu vine din Galileea. Însă membrii Sinedriului nu se vor duce să-I pună întrebarea lui Iisus: Îl vor condamna a priori, fără să-L asculte și fără să verifice nimic. Să avem grijă și noi! Avem posibilitatea să verificăm totul, dar trebuie să ne dăm osteneala de a o face. Adevărul și iubirea ne sunt propuse de Dumnezeu, însă nu impuse. Omul trebuie să facă eforturile necesare pentru a-L „cuceri pe Dumnezeu”, așa cum a făcut părintele nostru, patriarhul Iacov-Israel.
Note: