Viața Sfântului Nicolae din Aderno

Așadar a binevoit Domnul să le ascul­te rugăciunea, pentru credința lor, și le-a dăruit acest fiu, pe Nicolae, pe care l-au crescut în frica lui Dumnezeu, dându-i o educație aleasă. L-au încredințat unor ma­eștri încercați, de la care copilul a deprins cu râvnă toată învățătura vremii aceleia, desăvârșindu-se mai ales în litere.

Ajungând părinții la vârstă înaintată, au voit să-i încredințeze lui Nicolae o tânără de bun neam, cu care să se căsătorească. El însă nu știa cum să facă să scape de acest lu­cru, de aceea, s-a hotărât să fugă pe ascuns din casa părintească, stăruind în rugăciu­ne ca să afle care este voia lui Dumnezeu. Într-o noapte, când toți din casă dormeau, iar el se ruga, a auzit o voce zicându-i: „Nicolae, scoală-te și urmează-mi” Îndată ridicându-se, a urmat acelei voci care-i zi­cea: „Vino cu mine și-ți voi arăta un loc potrivit, mântuitor și de pocăință, un loc în care, de vei vrea, vei putea să-ți mântuiești sufletul”. Åži avea fericitul pe atunci vreo șaptesprezece ani.

A venit, așadar, și a locuit într-o zonă împădurită și sălbatică, de pe la jumăta­tea muntelui Etna. Acolo ascunzându-se, petrecea în post și rugăciune, în cugetare la voia lui Dumnezeu și având mare grijă de strunirea și supunerea trupului voii ce­lei duhovnicești. Astfel a rămas în acel loc vreme de trei ani. Dar fiind prea aproape de casa sa, de familia și de rudeniile sale, care continuau să-l caute peste tot, a au­zit glas de sus zicându-i: „Nicolae, nu mai rămâne aici; părinții tăi te caută. Åži dacă te găsesc, te vor duce acasă; și vei pierde ceea ce ai început. Îndreaptă-te, deci, că­tre locul pe care ți l-am arătat, înspre Alcara, sub Muntele Calanna, unde vei ră­mâne până la sfârșitul vieții”.

Odată cu sosirea zorilor, Nicolae s-a ridicat și plecând de pe Etna, a mers în lo­cul care i-a fost descoperit, mergându-i înainte un vultur trimis de Dumnezeu să-i arate drumul. Fiind el pe cale, în mijlocul unei păduri, iată diavolul, sub chipul unui târgoveț, întâmpinându-l, îl întreabă: „Unde mergi așa singur, bietul de tine?” El i-a răspuns: „Pe Muntele Calanna, de lângă Alcara, unde am fost trimis”. Dar vrăjmașul oamenilor i-a răspuns: „Vino cu mine, că-ți va fi mai bine; îți voi arăta cetățile și locurile mele, pe care ți le voi dărui, de vei asculta cuvintele mele; aco­lo vei trăi în toate plăcerile și vei fi mult mai fericit decât pe Muntele Calanna”. Auzind aceste cuvinte, fericitul Nicolae gândea în sufletul său: „Cine este acesta, care mă împiedică din drumul meu; care îmi promite bogățiile sale, îmi dă să mă­nânc pâinea lui, îmi dă hainele sale, și plă­ceri de care să mă bucur în veacul acesta, și îmi arată atâta bunăvoință?” Ridicându-și atunci ochii spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, pentru patimile Tale, îndură-Te spre mine și fă să scap de lațul acestei is­pite”. Îndată ce a sfârșit rugăciunea, diavo­lul s-a făcut nevăzut de la ochii săi.

Săvârșind călătoria, a ajuns la locul nu­mit Aqua Santa. Åži era fericitul istovit de greutatea drumului, dar și a înfrânării și nevoințelor; iar apă nu avea, încât suferea de sete. Întinzându-se pe pământ, a ridicat ochii spre cer și a zis: „Doamne, cel ce al­tădată ai făcut să izvorască din piatră apă din belșug, dăruiește-mi să găsesc apă în acest loc, ca să-mi întăresc trupul”. Zicând aceasta, a auzit un glas zicându-i: „Ridică-te, Nicolae, și piatra pe care o vezi lovește-o cu toiagul, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și ea îți va da ceea ce do­rești”. Auzind acestea, a lovit cu toiagul în piatră și îndată a izvorât apă. Mai târziu, din această apă gustau cei suferinzi sau stăpâniți de duhuri necurate și primeau tămăduire. Ajungând, deci, pe muntele descoperit de sus, Nicolae a petrecut în multe înfrânări, în post aspru și rugăciuni, vărsând multe lacrimi din ochii săi.

În vârful muntelui există o piatră des­pre care tradiția mărturisește că pe ea obiș­nuia sfântul să șadă, când își înălța rugă­ciunile sale către Domnul. Mâncarea sa erau rădăcinile copacilor și ale ierburilor, care creșteau în acele locuri. Astfel a pe­trecut fericitul pe acel munte mai bine de treizeci de ani, necunoscut de nimeni, în afară de câțiva sihaștri, care și ei trăiau prin acele părți.

Unul dintre sihaștrii apropiați Cuvio­sului Nicolae și de care se pare că l-a legat o  minunată și duhovnicească prietenie a fost Sfântul Laurențiu din Frazzano. S-au cunoscut pe muntele Etna, unde Cuviosul Nicolae a sihăstrit acei trei ani, iar Cuvio­sul Laurențiu postise patruzeci de zile. Întâlnindu-se, Cuviosul Nicolae i-a descope­rit prietenului său vedenia și i-a povestit despre porunca Domnului de a pleca de pe Etna, căci era prea aproape de casa sa. Atunci Cuviosul Laurențiu l-a îmbărbătat și l-a sfătuit să vină să locuiască pe munte­le Calanna, care nu e prea departe de Mă­năstirea Sfânta Maria din Rogato. Tot Cu­viosul Laurențiu l-a îndemnat să-și aleagă drept părinte duhovnicesc pe egumenul Mănăstirii din Rogato, pe vrednicul și preaînvățatul Părinte Cosman, cel zis și „Te­ologul”, cel care, mai târziu, a și scris viața Sfântului Nicolae.

Cei doi sihaștri, după ce au plecat de pe Etna, au trecut pe la Mănăstirea zisă „a lui Maniace”, apoi s-au oprit câteva zile la Mănăstirea Sfântului Filip din Agira, după aceea, la Mănăstirea Sfântului Filip din Fragala, îndreptându-se împreună spre Mănăstirea Maicii Domnului din Rogato. Aici, au fost primiți cu mare dragoste de către frați, care s-au minunat de râvna și nevoințele Cuviosului Nicolae. Ziceau în­tre ei: „Dacă acesta, așa de tânăr, arată atâ­ta nevoință, ce va fi de el când va ajunge la anii vârstei deplinătății?” Åži dădeau cu toții slavă lui Dumnezeu.

Apropiindu-se ceasul trecerii sale din lumea aceasta, Dumnezeu a voit ca Nicolae să fie făcut cunoscut oa­menilor. Într-una din zile, pe cărarea pe care o străbătea si cuviosul, tre­ceau două femei purtând câte un coș cu pere. Văzându-le, fericitul Nicolae le-a ce­rut din fructele pe care le duceau. Una din femei i-a dăruit cu dragă inimă; cealaltă, însă, l-a refuzat. Sfântul a mulțumit acele­ia care s-a milostivit spre el, rugându-se lui Dumnezeu pentru ea: perele sale nu s-au împuținat timp de mai multe zile; în schimb, ale celeilalte s-a stricat deîndată, încât n-au mai fost bune de nimic. Aceste femei au fost martore ale trecerii Sfântului Nicolae din viața aceasta. Căci în timp ce se ruga, în genunchi, pentru acea femeie milostivă, fiind ele de față, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

În aceeași zi de 17 august, ziua adormi­rii sale, un oarecare sătean pe nume Leon, om cu bună cuviință și cinstit, mergând în pădure să-și pască boii în liniște și ajungând în locurile în care obișnuia să umble Sfântul Nicolae, l-a găsit adormit întru Domnul, cu genunchii plecați, sprijinit în toiag, având ochii ridicați spre cer. Văzându-l astfel stând, nemișcat, omul s-a speriat și a început să-l strige: „Cine ești tu?” Dar neprimind nici un răspuns, s-a apropiat de el și atingându-l cu mâna, a înțeles că murise. Întorcându-se în Alcara, a spus aceasta preoților și magistraților. În acel ceas, clopotele biseri­cilor au început singure să bată, spre uimi­rea tuturor. Adunându-se tot poporul, au mers la locul arătat, iar Leon, care avea o mână uscată, apropiindu-se de trupul sfân­tului, împreună cu toți sătenii, s-a atins de el și mâna i s-a însănătoșit în acea clipă. Toți într-un glas au dat slavă lui Dumnezeu, care astfel l-a preamărit pe robul Său Nicolae.

Luând deci trupul Sfântului, tot po­porul a coborât în cetate, spre a-l îngropa cu cuvenita cinstire. Ajungând pe strada Sfântului Ipolit, trupul Sfântului Nicolae s-a făcut așa de greu, încât nu l-au mai pu­tut mișca. Au început atunci să se sfătu­iască în care biserică să fie dus, numin- du-le pe toate; încă și unele case mai renumite, din acea cetate, Alcara. Atunci, un copil aflat în brațele maicii sale a nu­mit biserica Maicii Domnului, aflată la mică depărtare în afara cetății. Astfel au cunoscut îndată că sfântul binevoiește să fie dus acolo, această biserică aparținând unei mănăstiri de călugări ortodocși. De altfel, unul din acești călugări fusese du­hovnicul Sfântului Nicolae; și tot el, după aceea, i-a și scris viața. Așadar, l-au dus și l-au îngropat în acea mănăstire, unde tru­pul sfântului a rămas vreme de 336 de ani, nestricăcios, răspândind bună mireasmă, săvârșind nenumărate minuni.

În anul 1503, în ziua de 10 mai, tot po­porul se chinuia cumplit din lipsa apei. Venind cu toții la biserica Născătoarei de Dumnezeu – care, de atunci, s-a numit și a Sfântului Nicolae –, au scos moaștele fe­ricitului și punându-le pe altar, au înălțat fierbinți rugăciuni. Ploaia n-a întârziat să vină, prin mijlocirile Cuviosului Nicolae, făcătorul de minuni.

Când erau purtate în procesiune, era obiceiul ca oamenii să se apropie cu bună cuviință de moaștele sfântului și să le săru­te cu evlavie, împreună aducându-și fieca­re propria rugăciune și cerere sau mulțumire. Venind rândul unei anume femei, de altfel cunoscută și cu bun nume în cetate, racla cu moaștele sfântului s-a tras înapoi, nelăsând-o să se atingă de ea, spre uimirea tu­turor. Se vede că sfântul, cunoscând vreo faptă nedreaptă a vieții ei, n-a lăsat-o să i se apropie. Ajungând la ușa bisericii, racla cu sfintele moaște s-a îngreunat într-atâta, în­cât cei ce o purtau pe spate au lăsat-o jos dinaintea ușilor. Atunci s-au oprit cu toții și au început să înalțe rugăciuni către Dumnezeu și către sfântul Său, pentru bi­nele cetății și al locuitorilor ei. Un oareca­re Giovanni Opitale, care suferea de o her­nie gravă, îndată s-a vindecat. În aceeași clipă, un altul, care avea aceeași boală, a stri­gat: „Sunt sănătos!” La fel, și un altul: „Åži eu m-am făcut sănătos!” Altul: „Åži eu!” Iar darurile sfântului nu mai conteneau.

Auzind adornezii, concetățenii sfân­tului, de minunile pe care acesta le săvârșea în Alcara, au încercat de mai multe ori să fure sfintele moaște, căci și locul o îngă­duia, biserica mănăstirii aflându-se în afa­ra cetății. Dar, de fiecare dată, clopotele începeau singure să bată, astfel că, ori la ce oră din noapte ar fi fost, locuitorii se ri­dicau cu toții, ca să-și apere comoara cea mai de preț pe care o aveau. Ca să împiedice această supărare, s-au hotărât să mute moaștele Sfântului Nicolae într-o biserică din cetate. Așa că, în mare taină, le-au adus și le-au așezat în Biserica Sfântului Pantelimon.