Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, expresie a coresponsabilitătii eccleziale (2)

Dacă primele texte despre care am vorbit deja (Importanțapostului și respectarea lui astăzi, Diaspora Ortodoxă și Autonomia bisericească) privesc aspecte concrete, pre­ponderent din interiorul Bisericii Ortodoxe, următoarele teme pe care le vom prezen­ta în cele ce urmează (Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la căsătorie) abordează și problematica raportării Bisericii Ortodoxe la provocările lu­mii contemporane.

În rândurile de mai jos nu ne propunem să evaluăm documentele în complexita­tea lor, ci să le prezentăm succint, subliniind aspectele pe care le considerăm mai im­portante.

Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană

Documentul intitulat Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporanăpornește de la afirmația că Biserica este semnul și imaginea Împărăției lui Dumnezeu în istorieși arată că ea nu rămâne indiferentă față de problemele omuluidin toate timpurile, prelu­ând prin iubire vie exprimată în cuvânt de răbdare și mângâiere durerile și rănile provo­cate de răul care lucrează în lume.

Textul subliniază valoarea persoanei umane și necesitatea cooperării intercreștine în toate domeniile, pentru a apăra binele în așa fel încât eforturile pacifiste ale creștinilor să dobândească mai multă greutate și forță. Dialogul interreligios și cooperarea fac să fie posibilă limitarea manifestărilor de fana­tism, pentru întărirea prieteniei dintre po­poare, triumful libertății și al păcii în întrea­ga lume, pentru binele fiecărei persoane, indiferent de rasă și de religie. Pentru a eli­mina orice suspiciune de compromis doc­trinar care s-ar promova prin aceste întru­niri, este afirmat explicit că dialogul exclude orice formă de sincretism.

Documentul arată că Biserica este pre­ocupată de faptul că omenirii i se impu­ne un mod de viață din ce în ce mai consumist și subliniază că principiile morale trebuie să fie la temelia tuturor acțiunilor economice pentru a sluji omului. Respectând principiile drepturilor omului și tratamentului egal al oamenilor, Biserica urmărește să aplice aceste principii în lumina învățăturii sale despre Sfintele Taine, desprefamilie, des­pre locul bărbatului și al femeii în Biserică și despre valorile tradiției bisericești în gene­ral.Textul subliniază că Biserica își afirmă determinarea de a da mărturie despre învățătura sa în spațiul publicși că, în con­textul tentativelor de legalizare, în anumite țări, și de justificare teologică, în anumite comunități creștine, a formelor de coabitare opuse tradiției și învățăturii creștine, își asu­mă fără echivoc responsabilitatea pastora­lă față de instituția dumnezeiască a famili­ei, constituită pe baza unirii bărbatului și femeii.

Făcând trimitere la criza ecologică, evidențiind valoarea virtuților cumpătării și autocontrolului, documentul subliniază necesitatea protejării creației lui Dumne­zeu prin cultivarea simțului responsabilității față de mediul înconjurător, care este un dar divin. Având în vedere capacitatea omului de a interveni asupra creației, do­cumentul arată că omul de știință trebuie să asume nu doar libertatea de a întreprinde cercetări, ci și să stopeze cercetarea atunci când principiile creștine și umane sunt încăl­cate. Aici trimiterea este explicită la măr­turia pe care o aduce Biserica în legătură cu caracterul sacru de necontestat al vieții umane, de la conceperea sa până la moar­tea naturală.

Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine

Textul privind Relațiile Bisericii Orto­doxe cu ansamblul lumii creștine pornește de la afirmația că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apos­tolică. În același timp, se afirmă că Biseri­ca Ortodoxă crede cu tărie, în conștiința ei eclezială profundă, că ocupă un loc central pentru promovarea unității creștinilor în lu­mea de astăzi. Observăm că textul vorbește despre unitatea Bisericii, referindu-se ex­plicit la Biserica Ortodoxă, iar atunci când abordează rolul Bisericii Ortodoxe în an­samblul lumii creștine nu vorbește despre promovarea unității bisericilor, ci despre promovarea unității creștinilor.

Documentul arată că participarea la Mișcarea Ecumenică nu este împotriva na­turii și istoriei Bisericii Ortodoxe, ci consti­tuie expresia constantă a credinței și a tra­diției apostolice în condiții istorice noi. Se arată că dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe, ca și participa­rea sa la mișcarea pentru refacerea unității creștinilor se sprijină pe însăși conștiința Or­todoxiei și pe spiritul ei ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinței și a tradiției Bi­sericii vechi a celor șapte Sinoade Ecumeni­ce, unitatea pierdută a creștinilor.

Este important să observăm că textul afirmă că potrivit naturii ontologice a Bise­ricii, unitatea sa nu poate fi distrusă; astfel, prin participarea la mișcarea ecumenică nu se acreditează o ecleziologie a Biseri­cilor coexistente în dezunire, ci pur și sim­plu, pe calea dialogului, Biserica Ortodoxă aduce o mărturie dinamică a plenitudinii adevărului în Hristos și a comorilor sale spi­rituale tuturor celor care se află în afara ei, cu scopul de a netezi calea spre unitate.

Documentul expune modalitățile în care pot fi depășite dificultățile întâlnite pe parcursul dialogului teologic, subliniind rolul Patriarhului Ecumenic în obținerea consensului în privința evaluării stadiului dialogului. Este subliniată importanța informării corespunzătoare a întregii Bi­serici despre evoluția diferitelor dialoguri. Textul arată că finalizarea oricărui dialog teologic anunțat oficial corespunde încheierii sarcinilor Comisiei teologice mixte desem­nată în acest sens; iar atunci, Președintele Comisiei Interortodoxe înaintează un raport Patriarhului Ecumenic, care, în acord cu întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale, proclamă încheierea dialogului. Nici un di­alog nu este considerat încheiat înainte de a fi proclamat ca atare printr-o astfel de hotă­râre panortodoxă.

Orice dialog sincer trebuie să prevadă și modalitățile de fructificare a reușitei. Din acest motiv, documentul vorbește și despre modul de restabilire a comuniunii în urma încheierii cu succes a unui dialog și subliniază că hotărârea luată la nivel pa­nortodox în privința restabilirii comuni­unii trebuie să se bazeze pe unanimitatea tuturor Bisericilor locale. Prin noțiunea de Biserici locale, aici trebuie să se înțeleagă Bisericile autocefale.

Textul vorbește și despre relațiile Bise­ricii Ortodoxe cu Consiliul Mondial al Bi­sericilor (CMB), precum și cu alte organis­me intercreștine regionale, cum sunt Conferința Bisericilor Europene (KEK) sau Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu, care îndeplinesc o mi­siune fundamentală pentru promovarea unității lumii creștine. Se subliniază că Bi­serica Ortodoxă, fidelă ecleziologiei sale, identității structurii sale lăuntrice și învă­țăturii Bisericii primare, participă la activi­tatea CMB, dar nu acceptă ideea egalității confesiunilor și în nici un caz nu poate asu­ma un compromis interconfesional. Se ara­tă că unitatea căutată în cadrul CMB nu poa­te fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci și al unității credinței Bisericii Ortodoxe, așa cum a fost trăită și păstrată în mod tai­nic în Biserică. Printre altele, se afirmă că CMB nu este și în nici un caz nu trebuie să devină o „super-biserică” „Scopul Consi­liului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din pro­prie inițiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici, să stimuleze studiul și dez­baterea problemelor ce privesc unitatea creștină” (Declarația de la Toronto, §2).

Observăm că atunci când textul se referă la celelalte confesiuni folosind noțiunea de biserică, este utilizată minus­cula, subliniindu-se prin aceasta că Bise­rica Ortodoxă folosește termenul prin care cultele respective se identifică, fără ca prin aceasta să acrediteze în vreun fel o abordare care ar presupune vreun compromis de ordin ecleziologic.

Documentul vorbește despre perspec­tivele dialogului teologic care trebuie să țină cont de criteriile canonice enunțate de canonul 7 al Sinodului II Ecumenic și canonul 95 al Sinodului Quinisext. Tre­buie să precizăm că aceste texe canonice disting diferitele forme de îndepărtare de Biserică și, receptând prevederile cano­nului 1 al Sfântului Vasile cel Mare, arată diferitele modalități de primire în Biseri­că a celor care se află în una din aceste situații. Din păcate, menționarea aici a acestor canoane nu aduce clarificări, ci lasă impresia că s-ar face o paralelă strictă între îndepărtările de Biserică prevăzute de aceste canoane și realitatea interconfesională contemporană.

Alineatul 22 al documentului afirmă că doar sistemul sinodal are competența de a păstra credința ortodoxă pură, constituindu-se dintotdeauna, în sânul Bisericii, jude­cătorul desemnat și ultim în materie de cre­dință.Această afirmație ar trebui să fie înțeleasă în sensul că sistemul sinodal ex­primă comuniunea Bisericilor. Sinodalitatea ca sistem de manifestare a comuni­unii Bisericilor locale este de fapt cadrul în care pleroma Bisericii se manifestă în coresponsabilitate.

Textul arată că în contextul în care miș­carea pentru restaurarea unității creștinilor ia forme noi, pentru a răspunde noilor situ­ații și pentru a face față noilor provocări ale lumii actuale este necesar ca Biserica Orto­doxă, pe baza tradiției apostolice și a credin­ței sale, să continue să aducă mărturia ei în lumea creștină divizată.

Sfânta Taină a Cununiei si impedimentele la căsătorie

Textul privind Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la căsătorie prezentat ce­lei de-a V-a Conferințe presinodale a fost întregit cu un preambul care precizează unele aspecte importante privind familia ortodoxă. Pornind de la constatarea că instituția familiei este amenințată astăzi de fenomenul secularizării, precum și de relati­vismul moral, este afirmată sacralitatea că­sătoriei ca o învățătură fundamentală și in­discutabilă. Se subliniază că se poate vorbi despre o căsătorie ortodoxă doar când este vorba despre o unire liberă între un bărbat și o femeie.

Textul numește căsătoria instituție de drept divin. Această formulare nu este spe­cifică tradiției ortodoxe și, folosind-o într-un document de o asemenea importanță, se asimilează de fapt o terminologie introdusă în teologia academică pe o filieră scolas­tică. Dincolo de inconvenientul formulării, este important că se face trimitere la faptul că familia a fost instituită în același timp cu crearea primilor oameni, Adam și Eva (cf. Facerea 2, 23). Textul menționează că în familie se împlinește comuniunea spirituală a cuplului și capacitatea de a asigura continuitatea vieții neamului omenesc. Această unire a devenit Sfântă Taină menționată în Noul Testament, atunci când Hristos a săvârșit „primul Său semn” la nunta din Cana Galileii, descoperind astfel slava Sa (cf. Ioan 2,11). Textul afirmă explicit indisolubilitatea Tainei Nunții ca imagine a unirii dintre Hristos și Biserică (cf. Efeseni 5,32).

Documentul vorbește despre binecuvântarea pe care Biserica o aduce acestei uniri, făcând trimitere la textul Sfântului Ignatie Teoforul, care subliniază în Epistola sa către Policarp al Smirnei că mirii care se unesc în comuniunea cununiei trebuie să o facă „cu acor­dul episcopului, pentru ca astfel cununia să se facă potrivit lui Dumnezeu și nu după dorința umană. Fie ca totul să aibă loc pentru slava lui Dumnezeu” (V. 2)... Biserica Ortodoxă con­damnă orice atentat la curăția ei (cf. Efeseni 5, 2-5; 1 Tesaloniceni 4, 4; Evrei 13, 4).

Textul identifică drept condiție prealabilă a cununiei credința în Iisus Hristos, credință pe care soțul și soția (bărbatul și femeia) trebuie să o împărtășească împreună. Se arată că fundamentul unității cununiei este unitatea în Hristos, ca din binecuvântarea iubirii conju­gale, prin Duhul Sfânt, mirii să poată reflecta dragostea dintre Hristos și Biserica Sa.

Documentul relativizează caracterul contractual al cununiei, arătând că această comuniune a persoanelor prin Taina Cununiei nu este o simplă relație convențională natu­rală, ci o forță spirituală creatoare pentru instituția sfântă a familiei.

Este de apreciat faptul că textul subliniază obligația episcopilor și a preoților de a se angaja într-o lucrare intensă de ordin pastoral pentru a proteja valorile familiale prin atitudine părintească.

Paragraful 8 al acestui document face distincție între căsătorie și familie și atrage atenția asupra faptului că în societatea contemporană se manifestă o presiune pentru a recunoaște forme diferite de coabitare. Această realitate contemporană este prezentată ca fiind o adevărată amenințare pentru creștinii ortodocși, fiind expresia unei crize a căsătoriei și a familiei sub multe aspecte prin care se atentează asupra familiei tradiționale, primele victime fiind soții înșiși și, nu în ultimul rând, copiii.